Sunt în Carolina de Nord în vacanță cu copiii mei.
Este locul meu preferat din lume.
Vin aici încă de când eram în liceu.
Aceasta a fost acum mai bine de treizeci de ani.
Am cu aproximativ 40 de kilograme mai mult decât aveam în liceu și în facultate și înainte de a avea copii.
Mă simt bine în pielea mea (mai plină).
Și încerc să slăbesc.
Nu pentru că îmi lipsește încrederea sau mă simt prost în pielea mea, ci pentru că sunt mai grea decât aș vrea să fiu și mai grea decât ar trebui să fiu dacă vreau cu adevărat să fiu cât mai sănătoasă.
Dar nu-mi urăsc corpul din această cauză.
Îmi iubesc corpul!
Apreciez ceea ce poate face și, deși unele părți ale sale sunt mai mari decât mi-aș dori să fie acum, există părți care cred că arată destul de bine.
Fiicele mele au 7, 10 și 12 ani.
Fiii mei au 9 și 14 ani.
Și, la naiba, nu am de gând să-mi învăț fetele – sau băieții – că doar un anumit tip de corp feminin este permis în anumite tipuri de costume de baie.
Am purtat bikini tot timpul cât am fost aici la plajă.
Cu mândrie.
Nu sunt curajoasă.
Să-i spui cuiva că este curajos pentru că poartă bikini implică faptul că nu ar trebui să poarte unul.
Sunt pur și simplu eu.
Nu am nimic de ascuns.
Nu sunt fără cusur.
Nimeni nu este.
Sigur, ar putea fi câteva femei aici care ar putea fi mai puțin defecte fizic decât mine.
Dar ele sunt defecte cumva.
TOATE SUNTEM!
Așa că mă dau în stambă cu bikini.
Unul alb, pe deasupra.
Și atâta timp cât voi avea chef să port unul, voi continua să port unul.
Nu contează cât de bătrână sunt și nu contează ce mărime am.
Îmi învăț fetele – și băieții – să aprecieze toate corpurile.
Începând chiar aici, acasă, cu al meu.