Proiectul râului Volta din Ghana a fost o întruchipare simbolică a progresului, modernizării și dezvoltării. Acesta a oferit oportunitatea ca Ghana, proaspăt independentă, să dezvolte o bază industrială complexă și integrată, folosind resurse și materiale locale. Deși conceptul inițial a fost discutat încă din 1924, abia în anii 1950 a fost redactat raportul de fezabilitate și au început lucrările.
Ideea era de a valorifica energia generată de un baraj hidroelectric pentru a topi bauxita în aluminiu și de a-l exporta din orașul-port nou construit Tema. Pentru Kwame Nkrumah, primul lider al Ghanei de după independență, a fost un amestec perfect de dezvoltare naționalistă și comerț internațional. A fost o modalitate de a se debarasa de rușinea unui trecut imperial printr-un proiect de infrastructură ambițios și prestigios.
Dezvoltarea nu se referea doar la industrie, Nkrumah a fost, de asemenea, ferm convins că furnizarea de locuințe trebuia să fie îmbunătățită. Muncitorii fabricii de aluminiu urmau să fie cazați într-un oraș nou construit special la Kpong, cu o serie de facilități sociale, parcuri, facilități de sănătate și educație.
Problema, ca în cazul celor mai multe viziuni idealiste, a fost finanțarea proiectului. Nkrumah asigurase un sprijin, chiar dacă limitat, din partea guvernului britanic și spera ca întreprinderea britanico-canadiană de aluminiu să asigure restul.
Angajamentul lui Nkrumah pentru locuințe de înaltă calitate pentru muncitorii de la topitorie era admirabil – dar consorțiul de afaceri nu împărtășea această viziune generoasă și era reticent în a finanța chiar și cele mai elementare locuințe. Ideea de a oferi facilități sportive extinse și o infrastructură de înaltă calitate era o anatemă. Negocierile au eșuat în cele din urmă.
Dar proiectul era prea important pentru Nkrumah și a persistat în căutarea de noi parteneri, inclusiv sprijin sovietic, ceea ce a îngrijorat profund Marea Britanie și SUA. În cele din urmă, magnatul american al oțelului și constructorul de baraje Henry J. Kaiser a fost de acord să livreze proiectul. Înțelegerea presupunea mutarea topitorului mai aproape de noul oraș Tema și utilizarea bauxitei importate din SUA. Acest lucru a distrus aspirațiile lui Nkrumah de a utiliza materii prime locale.
Cu toate acestea, a fost construit un nou oraș numit Akosombo pentru a găzdui muncitorii de la stația hidroelectrică de pe locul barajului. Până în prezent, acesta are un plan urbanistic atent controlat și un guvern local foarte responsabil pentru a se asigura că orașul principal este gestionat corespunzător, cu piețe, drumuri și facilități întreținute.
Barajul hidroelectric este încă, pe bună dreptate, o sursă de imensă mândrie națională, iar prestigiul proiectului se reflectă în municipiu. Acesta nu seamănă cu niciun alt oraș din Ghana, iar peisajele îngrijite, locuințele și angajamentul de a fi un oraș bine administrat îl fac un loc extrem de atractiv pentru a trăi printre frumoasele dealuri și în imediata apropiere de Accra.
Dar nu totul a funcționat atât de bine. Un oraș numit New Ajena a fost, de asemenea, dezvoltat pentru a găzdui comunitățile care au fost forțate să se mute din cauza barajului. Acesta a fost un proiect mult mai puțin reușit.
Se pot învăța lecții utile din ambele. În lucrarea noastră publicată recent am evaluat dezvoltarea proiectului de profil înalt din perspectiva furnizării de locuințe. Într-adevăr, au fost furnizate locuințe, dar nu în mod uniform. În plus, furnizarea extinsă de servicii sociale a fost văzută ca un element de lux și a fost rapid tăiată din bugete la începutul anilor 1960. Ca urmare, locuințele pentru cei mai vulnerabili au fost considerate posibile doar dacă includeau o contribuție de „autoconstrucție” din partea rezidenților înșiși.
Eșecurile
Barajul a dus la formarea unuia dintre cele mai mari lacuri artificiale din lume. 80.000 de persoane care locuiau în amonte au fost nevoite să își părăsească fermele fertile și pământurile strămoșești, deoarece nivelul apei a continuat să crească și le-a inundat casele.
Nkrumah a decretat că „nimeni nu va avea o situație mai rea” și a început un program de înlocuire a locuințelor și satelor. Dar a existat o întârziere substanțială.
Programul Alimentar Mondial a fost nevoit să intervină. Acesta nu a împărțit pur și simplu provizii, ci a distribuit alimente în schimbul muncii. Locuitorii au fost forțați să „curețe” 450.000 de acri (182.109 hectare) pentru a face loc primelor 18 situri de reinstalare. În cele din urmă, 739 de sate au fost consolidate în 52 de comune pentru a beneficia de economii de scară în ceea ce privește serviciile, școlile, întreținerea drumurilor și tarabele de pe piață.
New Ajena a fost unul dintre primele sate de reinstalare pentru a înlocui fostul Ajena, acum scufundat de lac. Locațiile au fost selectate pe baza faptului că erau ușor accesibile, apropiate de zone agricole bune și, în mod ideal, la altitudine mare, cu o bună aprovizionare cu apă. Acest lucru nu a lăsat prea multe opțiuni, iar cele mai multe dintre noile așezări, cum ar fi New Ajena, au fost pur și simplu plasate la marginea lacului. Stocul de locuințe urmărește vag drumul și este dispus în grupuri informale.
Utilizarea componentelor standard și a construcției de bază a dus la rate de producție rapide, cu peste 200 de case construite pe săptămână și 11.000 de unități finalizate până în 1964. Tipul de locuință a fost numit „casă de bază” – efectiv o singură cameră și o verandă ridicată. Ideea era ca rezidenții să extindă treptat casele în funcție de necesități, în conformitate cu un plan prescris și un standard de construcție.
În cadrul cercetării mele, am vorbit cu unii rezidenți care au locuit în așezare de la începutul anilor 1960. Aceștia își pot aminti evoluțiile care au avut loc. Ei își pot aminti că unele familii mai mari au fost forțate să se mute de la structuri substanțiale cu mai multe camere la o singură cameră simplă, ceea ce a dus la condiții supraaglomerate și insalubre.
Extinderile și modificările la casele de bază au fost limitate, deși majoritatea au adăugat o cameră în plus și au extins pridvorul din față. Apa este încă obținută printr-o țeavă pe picior care servește ca loc de adunare locală. Există latrine comune (care sunt în general nepopulare), deși mulți locuitori și-au construit propriile băi.
Promisiuni neonorate
Promisiunea de modernizare materială nu a fost încă îndeplinită. O mică școală primară a fost construită împreună cu casele de bază și, mai recent, o școală secundară a fost construită de către rezidenți. Un magazin asigură aprovizionarea de bază, iar majoritatea rezidenților țin capre și găini și cultivă fructe și legume. Așezarea a fost criticată pentru structurile sale neautorizate și pentru utilizarea terenurilor, dar fără această cultivare, un oraș atât de îndepărtat nu ar fi putut supraviețui.
În timp ce dezvoltarea nu a respectat întru totul planul și propunerile inițiale au provocat greutăți multora, acum este în mare măsură o așezare prosperă. Facilitățile sociale de bază sunt adăugate încet-încet, pe măsură ce satul consideră necesar.
Planificarea formală și amplasarea precisă a clădirilor, regulamentele de construcție prea prescriptive și elaborarea de reguli au cedat în fața unui set schematic de principii care transferă un control mult mai mare rezidenților și ar trebui să fie lăudați pentru eforturile lor.
Lecții învățate
Planul Akosombo este un exemplu imaculat de planificare de sus în jos cu un mediu extrem de controlat. Dar a reușit să găzduiască doar o parte mică și privilegiată a societății. Dacă acest model poate fi finanțat și livrat unei comunități mari, este cu siguranță o opțiune validă și atractivă.
Dacă acest lucru nu este posibil, New Ajena oferă o altă cale, una care este mai incluzivă și care se bazează pe bunăvoința și pe munca grea a comunității, dar care arată cum pot fi relocate rapid populații mari.
Desigur, nu trebuie neapărat să fie vorba de una sau de alta, iar modelul Akosombo planificat, cu sate satelit autoconstruite asociate, ar putea oferi o soluție durabilă și accesibilă pentru locuințele din Ghana.
.