O echipă de oameni de știință a împachetat recent un scaner RMN mobil în spatele unei remorci de tractor și l-a transportat într-o închisoare de securitate medie cu scopul de a scana un volum mare de infractori care au fost clasificați drept psihopați. Se estimează că, deși psihopații reprezintă doar un procent din populația generală, prevalența lor în comiterea de infracțiuni înseamnă că aceștia reprezintă între 15 și 25 la sută din populația masculină a închisorilor din America de Nord. Așadar, ce se întâmplă în creierul psihopaților?
Nu a fost prima dată când cercetătorii au trimis cu camionul RMN în închisoare pentru a studia creierul psihopaților. Se pare că suntem fascinați la nesfârșit de înțelegerea modului în care gândesc psihopații, iar înțelegerea din ce în ce mai profundă a neuroștiinței din spatele psihopatiei modifică în mod fundamental ideile despre responsabilitatea personală și boala metalică.
Psihopații care studiază psihopații
Un moment infam în istoria neuroștiinței psihopaților a avut loc în 2006, când omul de știință James Fallon răsfoia o grămadă de scanări PET. Fallon studia de ceva timp bazele neuroanatomice ale psihopatiei și începea să se descurce bine cu privire la ce fel de activitate cerebrală ar semnala aceste tendințe. Pe biroul său, printre scanările cerebrale ale criminalilor, depresivilor și schizofrenicilor, se aflau scanările lui și ale familiei sale, parte a unui studiu separat care se făcea asupra bolii Alzheimer.
„Am ajuns în partea de jos a stivei și am văzut această scanare care era în mod evident patologică”, a declarat Fallon într-un interviu acordat Smithsonian.
Cercând codul din spatele scanării, el a descoperit că, de fapt, își vizualiza propriul creier. Cercetarea lui Fallon s-a întors apoi asupra lui însuși și a continuat să investigheze mai mulți markeri neurologici și genetici care se corelează cu tendințele psihopatice. Relația personală a lui Fallon cu psihopatia l-a determinat, de asemenea, să investigheze combinația ciudată de natură și educație care, în cele din urmă, conduce o persoană psihopată să se exprime prin comportament antisocial violent.
După toate acestea, dacă creierul său semăna cu cel al unui psihopat, atunci ce îl separa de un criminal psihopat violent?
Un psihopat este definit în mod clasic ca fiind o persoană cu o incapacitate extremă de a empatiza cu alte ființe umane. De asemenea, aceștia nu au remușcări pentru acțiunile lor, îi vor exploata confortabil pe ceilalți pentru propriul câștig personal și au un nivel ridicat de încredere în sine. Sună ca cineva pe care îl cunoașteți?
Nu este neașteptat faptul că psihopații au devenit obiecte de fascinație pentru mulți dintre noi. Reprezentările acestor personaje ne umplu ecranele televizoarelor și filmelor, de la Gordon Gekko și Patrick Bateman la Breaking Bad, House of Cards sau Dexter. Publicul este un pic obsedat de psihopatie.
Ca urmare a faptului că societatea noastră pare să fie structurată pentru a recompensa tipul de comportament tranșant exemplificat perfect de psihopatie, nu este surprinzător faptul că unele studii au descoperit că până la unul din cinci profesioniști din corporații prezintă „trăsături psihopatice semnificative din punct de vedere clinic”.
Când scriitorul Jon Ronson a investigat subiectul, a descoperit că psihopații cuprind aproximativ 4 la sută dintre directorii executivi din corporații. Această cifră poate părea mică, dar când se estimează că doar aproximativ 1 la sută din totalul populației poate fi considerată psihopată, este totuși un număr semnificativ mai mare care urcă în rândurile corporatiste. Ronson merge chiar atât de departe încât susține că sistemul nostru recompensează în mod activ comportamentul psihopat.
„Modul în care este structurat capitalismul este într-adevăr o manifestare fizică a anomaliei cerebrale cunoscute sub numele de psihopatie”, a declarat Ronson într-un interviu din 2011, în timp ce își promova excepționala sa carte The Psychopath Test.
Una dintre principalele caracteristici psihopatice pe care mulți oameni de știință tind să se concentreze este lipsa notabilă de empatie, cei afectați părând să manifeste o incapacitate semnificativă de a se conecta emoțional cu alte ființe umane. Dar există oare ceva structural diferit în creierul lor pentru a provoca această lipsă de empatie?
Scanarea închisorilor
Un studiu realizat de King’s College în 2012 a constatat că infractorii violenți de sex masculin care îndeplineau diagnosticul pentru psihopatie prezentau volume semnificativ reduse de materie cenușie în cortexul prefrontal rostral anterior și în polii temporali. Această anomalie structurală frapantă și specifică în partea creierului asociată cu empatia și cu sentimentele de vinovăție indică o diferență neurologică clară între infractorii violenți obișnuiți și psihopații autentici.
O simplă lipsă de empatie nu este totuși suficientă pentru a face din cineva un psihopat în toată regula. Mai multe studii RMN au arătat că o combinație mai complexă de activități neurologice are loc în interiorul creierului unui psihopat.
Un studiu din 2013 a luat scanări RMN de la 121 de deținuți din închisoare împărțiți în trei grupuri: clasificați ca fiind foarte, moderat sau slab psihopați. Deținuților li s-au arătat imagini care prezentau durere fizică și apoi li s-a cerut să își imagineze că acel accident li se întâmplă lor sau altora. Subiecții cu grad ridicat de psihopatie au afișat un răspuns empatic pronunțat la gândul durerii atunci când le-a fost imaginată lor înșiși. Activitatea cerebrală din mai multe regiuni implicate în empatia față de durere a fost identificată ca fiind intensificată, inclusiv insula anterioară, cortexul midcingulat anterior, cortexul somatosenzorial și amigdala dreaptă.
Era clar că psihopații înțelegeau și empatizau cu conceptul de durere atunci când le era provocată lor înșiși. Când li s-a cerut să își imagineze aceeași durere provocată altora, acești subiecți psihopați au afișat un răspuns foarte diferit. Nu numai că acele zone empatice ale creierului nu au reușit să se activeze, dar s-a observat o activitate crescută într-o altă zonă a creierului, striatum ventral.
Striatumul ventral este o parte fascinantă a creierului, cunoscută pentru faptul că gestionează procesarea recompenselor, motivația și luarea deciziilor. Acest studiu particular a sugerat că psihopații ar putea de fapt să se bucure să-și imagineze durerea provocată altora.
Dar modul în care acest lucru motivează de fapt o acțiune violentă sau antisocială se dovedește a fi un pic mai complex decât simpla obținere a plăcerii de la rănirea altor persoane.
După toate acestea, nu toți cei care prezintă caracteristici psihopatice se dovedesc a fi criminali violenți. Dr. James Fallon poate să ateste acest lucru. Deci, ce altceva se mai întâmplă în interiorul creierului pentru a determina un psihopat să ia o decizie antisocială?
Un studiu din 2016 nu a descoperit nicio diferență în excitabilitatea striatumului ventral între psihopații criminali și cei care nu sunt criminali atunci când întreprind un joc de recompensă. Cu toate acestea, a fost identificată o diferență semnificativă între cele două grupuri în ceea ce privește conectivitatea de la striatum ventral și o altă regiune a creierului numită cortexul prefrontal dorsomedial.
Această zonă a creierului este cunoscută pentru a gestiona controlul cognitiv al comportamentului, ajustarea performanței, controlul impulsurilor și autoinhibiția generală. La criminalii foarte psihopați a fost identificată o conectivitate anormal de ridicată între striatum ventral care semnalează recompensa și cortexul prefrontal dorsomedial care controlează comportamentul.
„Aceste observații ridică ipoteza că criminalii psihopați ar putea prezenta un eșec în ajustarea performanței din cauza impactului aberant al așteptării de recompensă”, scriu oamenii de știință din spatele acestui studiu din 2016.
Pe lângă supraevaluarea semnalelor de recompensă de la nivelul striatumului ventral, un studiu recent de la Harvard a constatat că persoanele cu psihopatie sunt incapabile să evalueze cu exactitate consecințele viitoare ale acțiunilor lor.
Acest studiu RMN a examinat 49 de deținuți din închisoare și a descoperit o conexiune slabă între striatum ventral și cortexul prefrontal medial ventral la acei deținuți cu tendințe psihopatice ridicate. Autorul principal al studiului de la Harvard, Josh Buckholtz, descrie această parte a cortexului prefrontal ca fiind vitală pentru „călătoria mentală în timp” – acea capacitate de a evalua rezultatele viitoare ale unei acțiuni în raport cu recompensele mai imediate.
Efectul identificat în cadrul studiului a fost atât de pronunțat încât cercetătorii au putut prezice cu precizie cât de des a fost condamnat un deținut individual pentru infracțiuni în raport cu puterea conexiunii dintre striatum și cortexul prefrontal. Astfel, cu cât conexiunea era mai puternică, cu atât mai mult semnalele de recompensă dominau toate aspectele unei decizii.
Buckholtz vede acest lucru ca pe un „tip particular de disfuncție a cablajului cerebral” care duce la luarea de decizii proaste, indiferent de psihopatie.
Creierul meu m-a făcut să o fac
Aceste concluzii științifice ne lasă într-o poziție ciudată și conflictuală. Este clar că tendințele psihopatice nu duc neapărat la un comportament criminal sau antisocial, mai degrabă se pare că un set mai complicat de condiții neurologice duc la exprimarea efectivă a psihopatiei în acțiuni negative, antisociale sau criminale. Lipsa de empatie, centrele de recompensă care acționează excesiv și incapacitatea de a evalua consecințele viitoare, toate acestea se aliniază și conduc la luarea unei decizii pe care oamenii normali ar clasifica-o drept psihopatică.
Implicațiile legale și sociale ale acestei cercetări sunt neliniștitoare pentru mulți. Dacă putem clasifica comportamentul criminal sau detestabil ca fiind o simplă disfuncție neurologică, atunci întreaga noastră bază de afirmare a responsabilității legale se destramă. Intenția este în prezent un aspect vital în afirmarea judecății în întregul nostru sistem juridic. Dacă cineva poate amâna un grad de responsabilitate conștientă în ceea ce privește acțiunile sale pentru simplul mod în care este conectat creierul său, atunci unde ne lasă acest lucru?
Domeniul emergent al neurodreptului se luptă cu această întrebare, deoarece apărările neuroștiințifice devin din ce în ce mai importante în sălile de judecată. Un studiu fascinant din 2012 a constatat că judecătorii au avut tendința de a pronunța sentințe mai blânde atunci când este prezentată o cauză biomecanică a psihopatiei. Implicația este că un individ este oarecum mai puțin vinovat personal în aceste cazuri. Am putea să o numim apărarea „Creierul meu m-a făcut să o fac”.
Poate că avem un control conștient asupra alegerilor noastre, dar devine din ce în ce mai clar că există o varietate de mecanisme neurologice care influențează modul în care evaluăm informațiile care ne ghidează deciziile. În prezent, psihopatia nu este clasificată oficial ca fiind o boală mintală, dar unii oameni de știință susțin că ar trebui să fie, deoarece a fost identificată în mod clar o disfuncție neuronală care stă la baza acestei tulburări. Dar în ce moment reglementăm pur și simplu moduri de gândire?
Această cercetare din ce în ce mai amplă a neurologiei psihopatiei nu numai că ne ajută să înțelegem de ce unii oameni fac lucruri îngrozitoare, dar aruncă lumină asupra motivelor pentru care noi toți facem ceea ce facem. Cea mai confruntatoare idee lansată este aceea că, dacă putem identifica modul în care o anumită cablare a creierului poate determina o persoană să adopte un comportament criminal sau antisocial, atunci reversul medaliei este că trebuie să asociem și acțiunile altruiste sau altruiste cu funcții neurologice similare.