Acest capitol tratează teoria frontului polar și începuturile aerologiei sinoptice. Teoria frontului polar servește ca punct de plecare esențial pentru studiile aerologice ulterioare. Mai mult, această teorie demonstrează clar rolul perturbațiilor în circulația atmosferică globală. Teoria frontului polar a fost construită, în esență, după o analiză atentă a hărților meteorologice de suprafață, fără observații aerologice satisfăcătoare. Prin metoda aerologiei indirecte, a devenit posibil, într-o oarecare măsură, să se înlocuiască lipsa măsurătorilor aerologice cu concluzii trase din observațiile de la suprafață. A fost posibil, de exemplu, să se deducă anumite caracteristici ale maselor de aer din tipurile de nori și hidrometeori observați. Combinându-le cu schimbările termodinamice pe care se presupunea că le-au suferit masele de aer în timpul preistoriei lor, se obțin concluzii valoroase cu privire la structura tridimensională, fără observații directe în aerul superior. Modificările de presiune de la nivelul superior au fost, prin urmare, considerate „primare”, iar cele de la nivelul inferior ca fiind „secundare” și cauzate de primele.
.