Capacitatea de a distinge microorganismele străine de celulele gazdă este crucială pentru a evita leziunile localizate dăunătoare pentru sine în timpul unui răspuns inflamator. Cu toate acestea, există un set rar de boli cronice în care celulele imune încep să țintească și să afecteze celulele și țesuturile gazdei. Atunci când celulele adaptative încalcă toleranța față de sine, afecțiunea rezultată este caracterizată drept autoimunitate, în care celulele native ale gazdei sunt recunoscute ca fiind străine, iar celulele imunitare adaptative le vizează pentru distrugere. Atunci când celulele imunitare înnăscute se activează, din cauza secreției dereglate de citokine proinflamatorii și a deteriorării consecutive a țesuturilor gazdei, se vorbește de Autoinflamare (figura 1).
Figura 1: Spectrul bolilor de Autoinflamare/Autoimunitate și mecanismele lor imunitare. TRAPS: Sindromul periodic asociat receptorilor TNF, FCAS: Sindromul familial autoinflamator la rece, HIDS: Sindromul de hiperimunoglobulinemie D, IPEX: Sindromul enteropatiei poliendocrinopatei de imunodisreglare legată de X.
Conceptul de boală autoinflamatorie a fost introdus pentru a distinge un set de boli inflamatorii cu dominantă autosomală de bolile autoimune autodirijate. Aceste afecțiuni genetice au fost clasificate anterior ca fiind autoimune, dar nu au implicarea celulelor imune adaptative, astfel că a fost inventat termenul autoinflamator. Imunopatogenia bolilor autoinflamatorii implică perturbarea căilor cruciale ale citokinelor proinflamatorii, cum ar fi factorul de necroză tumorală (TNF) sau interleukina-1β (IL-1β). Mutația care stă la baza TRAPS este localizată în gena receptorului TNF1, ceea ce face ca această cale să devină constitutiv activă. Secreția de IL-1β depinde de inflammasomul NLRP3, un complex proteic adaptor intracelular, pentru a scinda pro-IL-1β în forma sa activă. În cazul unor afecțiuni precum FCAS, există o mutație subiacentă în gena NLRP3, ceea ce determină niveluri ridicate de IL-1β și IL-18 active care sunt scindate și secretate. Aceste mutații în celulele imunității înnăscute, cum ar fi monocitele și neutrofilele, conduc la niveluri crescute la nivel sistemic de citokine proinflamatorii, creând astfel o buclă de feedback pozitiv de exacerbare a inflamației.
Grație elucidării și clasificării acestor afecțiuni, oamenii de știință au dezvoltat imunoterapii pentru a reduce cantitatea de TNF și IL-1β circulantă. Aceste medicamente, cum ar fi etanerceptul și, respectiv, anakinra, sunt capabile să se lege de aceste citokine și să le sechestreze. Blocarea citokinelor secretate în mod aberant ameliorează simptomele inflamatorii sistemice pe care trebuie să le suporte persoanele cu sindroame autoinflamatorii, cum ar fi febra, erupțiile cutanate, durerile abdominale, conjunctivita și sensibilitatea la frig (FCAS).
.