Un al cincilea craniu de hominin (craniul D4500 și mandibula D2600) de la Dmanisi este construit masiv, cu o față mare și un creier foarte mic. Printre trăsăturile documentate pentru prima dată la un membru bazal al cladei Homo se numără raportul neobișnuit de scăzut dintre volumul endocranian și lățimea basicraniană, înălțimea redusă a vertexului, profilul unghiular al bolții, prag nazal neted cuplat cu un clivus maxilar lung și înclinat, palat alungit și corp mandibular înalt. Clivusul convex și simfiza retractilă a craniului 5 produc o formă de bot asemănătoare cu cea a Australopithecus afarensis. Deși craniul din Dmanisi este foarte robust, diferit de OH 13, OH 24 și KNM-ER 1813, acesta seamănă cu specimenele de Homo habilis prin conturul „pătrat” al maxilarului în vedere facială, sulcusul maxilar, arcada zigomatică rotunjită și retrasă și pilierul zigomaticoalveolar flexat. Aceste caractere îl deosebesc pe Homo timpuriu de speciile de Australopithecus și Paranthropus. Craniul 5 este diferit de craniul Homo rudolfensis KNM-ER 1470. Deși pare în general primitiv, craniul 5 posedă un torus supraorbital în formă de bară, un squama temporal alungit, un torus transversal occipital și trăsături petrotimpanice considerate a fi derivate pentru Homo erectus. Ca grup, craniile și mandibulele din Dmanisi prezintă o variație anatomică și metrică substanțială. O întrebare cheie este dacă fosilele documentează creșterea legată de vârstă și dimorfismul sexual în cadrul unei singure populații sau dacă este posibil ca în sit să fie prezenți doi (sau mai mulți) taxoni distincți. Utilizăm coeficientul de variație pentru a compara Dmanisi cu Paranthropus boisei, H. erectus și Homo sapiens recent, găsind puține semnale că eșantionul din Dmanisi este excesiv de variabil în comparație cu acești taxoni de referință. Cu ajutorul măsurătorilor craniene și al analizei componentelor principale, explorăm propunerea conform căreia craniile din Dmanisi pot fi grupate în cadrul unui hipodigmă divers din punct de vedere regional pentru H. erectus. Rezultatele noastre oferă doar un sprijin slab pentru această ipoteză. În cele din urmă, luăm în considerare toate dovezile morfologice și paleobiologice disponibile în încercarea de a clarifica relația phyletică a lui Dmanisi cu speciile de Homo care evoluează >de la 2,0 la 1,0 Ma.
.