Care este obiectivul tensiunii arteriale pentru pacientul vârstnic în vârstă de 75 de ani sau mai mult?

Hipertensiunea arterială (TA), despre care odată se credea că reprezintă o componentă normală și progresivă a procesului de îmbătrânire, este acum recunoscută ca o manifestare a anomaliilor structurale și fiziologice ale funcției arteriale. La pacientul vârstnic există două fenotipuri: tensiune arterială sistolică (TAS) și tensiune arterială diastolică (TAD) crescute cu o presiune a pulsului (PP) normală și TAS crescută cu o PP crescută. SBP ridicată și PP crescută cresc indiscutabil riscul de evenimente cardiovasculare fatale și non-fatale, inclusiv accident vascular cerebral, infarct miocardic și insuficiență cardiacă. Hipertensiunea sistolică izolată, definită ca o TAS ≥140 mm Hg cu o PPD mai mică de 90 mm Hg, afectează majoritatea persoanelor cu vârsta de 60 de ani și peste. O serie de studii clinice au demonstrat clar că tratamentul hipertensiunii arteriale reduce semnificativ rata evenimentelor cardiovasculare la pacienții vârstnici. Cu toate acestea, continuă controversele în ceea ce privește alegerea agenților antihipertensivi și a combinațiilor de agenți. Este atât adecvat, cât și necesar să se trateze pacienții hipertensivi vârstnici în mod agresiv până la aceleași valori țintă ale TA identificate pentru pacienții mai tineri. De asemenea, este adecvat să se inițieze tratamentul cu doze mai mici de agenți antihipertensivi și să se reducă presiunea mai lent, monitorizând hipotensiunea ortostatică, afectarea cogniției și anomaliile electrolitice.