Punctul cheie: Vehiculele cu propulsie nucleară au fost o idee proastă și nepractică.
În anii 1950, America era captivată de atom. Existau planuri pentru mașini cu propulsie atomică, avioane cu propulsie atomică și nave spațiale cu propulsie atomică.
Atunci, de ce nu un tanc cu propulsie atomică?
Inclusiv după standardele anilor 1950, cu viziunile sale de tehnologie în stilul Jetsons, Chrysler TV-8 era ciudat. Aproape monstruos, ca o creatură cu ciuperci mutante dintr-un film de groază nucleară post-apocaliptică din anii 1980.
Proiectul lui Chrysler era în esență o turelă gigantică în formă de capsulă montată pe un șasiu de tanc ușor, ca un cap mare lipit deasupra unui corp mic. Echipajul, armele și centrala electrică ar fi fost adăpostite în turelă, potrivit autoritarului istoric de tancuri R.P. Hunnicut, „A History of the Main American Battle Tank Vol. 2”.
Vehiculul cu patru oameni ar fi cântărit 25 de tone, cu turela cântărind 15 tone și turela doar 10 tone. Ar fi fost înarmat cu un tun T208 cu țeavă lisă de 90 de milimetri și trei mitraliere, inclusiv una de calibru .50 comandată de la distanță și operată de comandantul tancului. „Televiziunea cu circuit închis a fost prevăzută pentru a proteja echipajul de blițul armelor nucleare și pentru a mări câmpul de vizibilitate”, scrie Hunnicut.
Au fost luate în considerare diverse centrale electrice, inclusiv un motor Chrysler V-8 cuplat la generatoare electrice conectate la șenile, o unitate electrică cu turbină pe gaz, o centrală electrică cu ciclu de vapori care folosea combustibili fosili și, în cele din urmă, o centrală electrică cu ciclu de vapori care folosea combustibil nuclear.
Turela și șasiul au fost proiectate pentru a fi separate pentru a permite ambelor componente să încapă în interiorul transporturilor aeriene. „Turela interioară puternic blindată era înconjurată de o carcasă exterioară ușoară care dădea turelei aspectul său de nacelă”, scrie Hunnicut. „Această carcasă era etanșă, creând o deplasare suficientă pentru a permite vehiculului să plutească. Propulsia în apă se făcea prin intermediul unei pompe cu jet de apă instalată în partea inferioară din spate a turelei. Carcasa exterioară a turelei era suficient de groasă pentru a detona cartușe cu încărcătură modelată și acționa ca un blindaj spațial pentru a ajuta la protejarea turelei interioare.”
Armata a respins în cele din urmă ideea până în 1956, deși a promis că „caracteristicile noi” ale TV-8 vor fi folosite în tancurile viitoare.
În plus, cam în același timp cu propunerea TV-8, armata a examinat și un concept pentru un tanc cu propulsie nucleară denumit R-32, care era văzut ca un potențial înlocuitor pentru M-48 Patton. Tancul de 50 de tone – de două ori mai greu decât TV-8 – ar fi fost înarmat cu T208 de 90 de milimetri și propulsat de o centrală nucleară care crea căldură pentru a acționa un motor cu turbină. Distanța de acțiune a vehiculului ar fi fost de peste 4.000 de mile.
„Evident, un astfel de tanc ar fi fost extrem de costisitor, iar pericolul de radiații ar fi necesitat schimbări de echipaj la intervale periodice”, notează Hunnicut.
Acesta este un eufemism, ca să spunem așa. Logistica unui tanc de luptă principal cu propulsie nucleară ar fi fost stupefiantă. Este adevărat, la fel ca o navă de război cu propulsie nucleară, un tanc nuclear nu ar fi avut nevoie de realimentare constantă și de cisterne de benzină vulnerabile. Dar, mai devreme sau mai târziu, ar fi avut nevoie de combustibil radioactiv. Și chiar și un tanc nuclear tot are nevoie de muniție, așa că ar fi în continuare legat de liniile sale de aprovizionare.
Întreținerea ar fi fost, de asemenea, interesantă. Păcat de bieții mecanici de la depozit, sau de echipele de recuperare, care trebuie să repare sau să remorcheze un tanc avariat care pierde combustibil radioactiv și scuipă particule radioactive. Bombardarea unui atelier de reparații de tancuri nu ar fi perturbat doar întreținerea: ar fi creat o zonă contaminată.
Pe lângă pericolele obișnuite, cum ar fi focul sau explozia, echipajele de luptă s-ar fi temut să fie iradiate dacă tancurile lor ar fi fost lovite. Autoritățile americane de reglementare nucleară ar fi insistat aproape cu siguranță ca echipajele tancurilor, care ar fi stat deasupra unui reactor atomic, să primească instruire în domeniul materialelor nucleare și al siguranței, ceea ce ar fi consumat timp pentru instruirea obișnuită, cum ar fi artileria.
Poate cel mai important, vehiculele tactice cu propulsie nucleară și-ar fi bătut joc de neproliferarea nucleară. O flotă de tancuri atomice în Europa în timpul Războiului Rece ar fi însemnat sute sau mii de reactoare nucleare împrăștiate peste tot.
În cele din urmă, tancurile nu ar fi fost singurii mutanți.
Michael Peck este un colaborator frecvent al National Interest și este un scriitor obișnuit pentru mai multe publicații precum WarIsBoring. El poate fi găsit pe Twitter și Facebook.
În anii ’50, America era entuziasmată de atom. Existau planuri pentru mașini cu propulsie atomică, avioane cu propulsie atomică și nave spațiale cu propulsie atomică.
Atunci de ce nu un tanc cu propulsie atomică?
Inclusiv după standardele anilor 1950, cu viziunile sale de tehnologie în stilul Jetsons, Chrysler TV-8 era ciudat. Aproape monstruos, ca o creatură cu ciuperci mutante dintr-un film de groază nucleară post-apocaliptică din anii 1980.
Proiectul lui Chrysler era în esență o turelă gigantică în formă de păstaie montată pe un șasiu de tanc ușor, ca un cap mare lipit peste un corp mic. Echipajul, armele și centrala electrică ar fi fost adăpostite în turelă, potrivit autoritarului istoric de tancuri R.P. Hunnicut, „A History of the Main American Battle Tank Vol. 2”.
Vehiculul cu patru oameni ar fi cântărit 25 de tone, cu turela cântărind 15 tone și turela doar 10 tone. Ar fi fost înarmat cu un tun T208 cu țeavă lisă de 90 de milimetri și trei mitraliere, inclusiv una de calibru .50 comandată de la distanță și operată de comandantul tancului. „Televiziunea cu circuit închis a fost prevăzută pentru a proteja echipajul de blițul armelor nucleare și pentru a mări câmpul de vizibilitate”, scrie Hunnicut.
Au fost luate în considerare diverse centrale electrice, inclusiv un motor Chrysler V-8 cuplat la generatoare electrice conectate la șenile, o unitate electrică cu turbină pe gaz, o centrală electrică cu ciclu de vapori care folosea combustibili fosili și, în cele din urmă, o centrală electrică cu ciclu de vapori care folosea combustibil nuclear.
Turela și șasiul au fost proiectate pentru a fi separate pentru a permite ambelor componente să încapă în interiorul transporturilor aeriene. „Turela interioară puternic blindată era înconjurată de o carcasă exterioară ușoară care dădea turelei aspectul său de nacelă”, scrie Hunnicut. „Această carcasă era etanșă, creând o deplasare suficientă pentru a permite vehiculului să plutească. Propulsia în apă se făcea prin intermediul unei pompe cu jet de apă instalată în partea inferioară din spate a turelei. Carcasa exterioară a turelei era suficient de groasă pentru a detona cartușe cu încărcătură modelată și acționa ca un blindaj spațial pentru a ajuta la protejarea turelei interioare.”
Armata a respins în cele din urmă ideea până în 1956, deși a promis că „caracteristicile noi” ale TV-8 vor fi folosite în tancurile viitoare.
În plus, cam în același timp cu propunerea TV-8, armata a examinat și un concept pentru un tanc cu propulsie nucleară denumit R-32, care era văzut ca un potențial înlocuitor pentru M-48 Patton. Tancul de 50 de tone – de două ori mai greu decât TV-8 – ar fi fost înarmat cu T208 de 90 de milimetri și propulsat de o centrală nucleară care crea căldură pentru a acționa un motor cu turbină. Distanța de acțiune a vehiculului ar fi fost de peste 4.000 de mile.
„Evident, un astfel de tanc ar fi fost extrem de costisitor, iar pericolul de radiații ar fi necesitat schimbări de echipaj la intervale periodice”, notează Hunnicut.
Acesta este un eufemism, ca să spunem așa. Logistica unui tanc de luptă principal cu propulsie nucleară ar fi fost stupefiantă. Este adevărat, la fel ca o navă de război cu propulsie nucleară, un tanc nuclear nu ar fi avut nevoie de realimentare constantă și de cisterne de benzină vulnerabile. Dar, mai devreme sau mai târziu, ar fi avut nevoie de combustibil radioactiv. Și chiar și un tanc nuclear tot are nevoie de muniție, așa că ar fi în continuare legat de liniile sale de aprovizionare.
Întreținerea ar fi fost, de asemenea, interesantă. Păcat de bieții mecanici de la depozit, sau de echipele de recuperare, care trebuie să repare sau să remorcheze un tanc avariat care pierde combustibil radioactiv și scuipă particule radioactive. Bombardarea unui atelier de reparații de tancuri nu ar fi perturbat doar întreținerea: ar fi creat o zonă contaminată.
Pe lângă pericolele obișnuite, cum ar fi focul sau explozia, echipajele de luptă s-ar fi temut să fie iradiate dacă tancurile lor ar fi fost lovite. Autoritățile americane de reglementare nucleară ar fi insistat aproape cu siguranță ca echipajele tancurilor, care ar fi stat deasupra unui reactor atomic, să primească instruire în domeniul materialelor nucleare și al siguranței, ceea ce ar fi consumat timp pentru instruirea obișnuită, cum ar fi artileria.
Poate cel mai important, vehiculele tactice cu propulsie nucleară și-ar fi bătut joc de neproliferarea nucleară. O flotă de tancuri atomice în Europa în timpul Războiului Rece ar fi însemnat sute sau mii de reactoare nucleare împrăștiate peste tot.
În cele din urmă, tancurile nu ar fi fost singurii mutanți.
Michael Peck este un colaborator frecvent la National Interest și este un scriitor obișnuit pentru multe alte publicații precum WarIsBoring. El poate fi găsit pe Twitter și Facebook. Acest articol a apărut pentru prima dată în ianuarie 2017.
Imagine: Coub.