Set stabil de acțiuni și reacții ale unui organism la un stimul din mediul extern (stimul) sau din interiorul organismului însuși (motivație). Termenul a fost introdus în domeniul științific în 1913 de către J.B. Watson, care, cu intenția de a face din psihologie „o ramură experimentală obiectivă a științelor naturale”, a afirmat că această disciplină are ca unic obiect de studiu manifestările direct observabile ale organismului, iar ca obiectiv controlul comportamentului.
O parte constitutivă a comportamentului sunt relațiile spațiale, deoarece comportamentul este o mediere între un spațiu intern și un spațiu extern, organizat într-un sistem a cărui consistență este decisă de „non-contradicție”; relațiile temporale care se adună în jurul memoriei, fără de care comportamentul nu ia o formă de continuitate și față de care efectuează o muncă de reorganizare, dezvăluindu-se pe de o parte ca efect al memoriei, iar pe de altă parte ca o cauză de transformare; relațiile de cunoaștere, deoarece, fiind un fenomen observabil, comportamentul este inclus în relația observator-observat, dându-i observatorului sarcina de a defini cauza comportamentului observat (care poate fi internă sau externă) și comportamentul normal al sistemului observat, adică un comportament conform cu observația sa. Fiind un fenomen multivariat, comportamentul a fost studiat la diferite niveluri.