De cinci mii de ani, de la primul imperiu akkadian până la căderea Uniunii Sovietice, societățile s-au organizat în imperii, preocupate în primul rând de securitatea lor și de extinderea lor de îndată ce raportul de forțe era favorabil. Până în epoca colonială, imperiile au fost construite prin continuitate teritorială, fără a traversa mările sau oceanele. Astfel, marile imperii – cu excepția celor din perioada colonială – au fost practic toate imperii asiatice. Egiptul, Mesopotamia, Iranul sau China, de pildă, au fost matrici de imperii în diferite momente, de o durată uneori considerabilă.
Noțiunea de imperiu poate fi definită prin dominația exercitată de un împărat sau de un guvern asupra unor populații de origini etnice sau religioase diferite. Implică expansiunea teritorială prin violență și este menținută prin intimidare și prin prestigiul de care se bucură. Atunci când sunt puternice, imperiile urmăresc să instaureze o pace bazată pe un status quo care să le fie favorabil. Amenințate din exterior și subminate de crize interne, ele se prăbușesc atunci când sunt suprasolicitate sau prin uzură, când voința lor imperială scade.
Nici Sargon din Akkadia, primul împărat din istorie, nici Darius I, care a construit cel mai mare imperiu al antichității, nici Genghis Khan, stăpânul celui mai mare imperiu continental pe care lumea l-a cunoscut vreodată, nu aveau noțiuni de cartografie, dar au știut cum să folosească spațiul și limitările sale în mod strategic pentru a crea și menține cel mai extins sistem de guvernare văzut vreodată. Într-adevăr, cu cât un imperiu este mai mare, cu atât este mai puternic, pentru că trebuie să fie mai puternic pentru a menține controlul. Mărimea unui imperiu este, așadar, sinonimă cu puterea, iar spațiul fizic administrat demonstrează capacitatea de gestionare a palatului. Astfel, apariția imperiilor necesită dezvoltarea unor noi capacități de management, astfel încât să colecteze informațiile necesare pentru a proteja mai bine granițele, menținând în același timp centrul sub control.
Potrivit lui Ibn Khaldun, puterea rezidă în capitală, iar luxul puterii rezidă în capitala sa. Prin urmare, capitala este o mărturie a puterii reale sau guvernamentale, este o reflectare a forței puterii care reflectă pacea politică, diversitatea socială și bogăția imperiului. Într-adevăr, puterea nu poate domina complet întregul său teritoriu. Important este să se controleze liniile de falie interne ale imperiului prin stigmatizarea opoziției și, în același timp, prin monitorizarea frontierelor. De asemenea, palatul își poate crea propriile zone de încercuire permise pentru a limita riscurile de implozie.
În timp ce este esențial să își mențină capitala, simbolul imperiului, puterea trebuie să fie prezentă și pe plan local. Astfel, pentru a supraviețui, va trebui să transfere o parte din autoritatea sa și să se descentralizeze pentru a evita gestionarea directă a grupurilor aflate sub dominația sa. După cum subliniază Hamit Bozarslan, imperiul nu este o „fabrică de cetățeni”, iar viabilitatea sa „necesită recunoașterea în cadrul său a unor organe administrative derogatorii „1. Aceste diverse organe administrative au și o valoare reprezentativă pentru popoarele subjugate care, după cum subliniază Bozarslan, fac parte din populație „sub pretextul de a fi interlocutori privilegiați”. Se stabilește astfel o relație între centru și periferii, uneori la câteva mii de kilometri distanță. „Puterea este acolo unde este regele”, scria Pierre Briant. Prin urmare, este esențial ca regele să fie văzut, să se deplaseze și să viziteze ceilalți poli de putere pentru a-i legitima.
Analiza lui Serif Mardin asupra Imperiului Otoman poate fi generalizată. Pentru acest sociolog, un imperiu, pentru a păstra controlul, tinde să raționalizeze la extrem utilizarea mijloacelor coercitive de care dispune pentru a le face eficiente. De aceea, va fi favorizată negocierea și stabilirea unui „contract” în care fiecare dintre părți are interesul de a adera la ordinea stabilită.
Imperiul se bazează pe o ierarhie strictă care limitează puterile individuale pentru a evita dezechilibrele și perturbarea status quo-ului. Nu există o noțiune de egalitate, ci un contract al cărui rol este de a liniști pasiunile conservatoare prin asigurarea securității subiecților imperiului. Acest proces de supunere și renunțare descris în tezele lui Thomas Hobbes sau Ibn Khaldun este consolidat de sistemul fiscal. Reținerea impozitării permite instituirea unui sistem de redistribuire care produce obediență și care susține puterea prin necesitate. Mai mult decât atât, așa cum subliniază Maxime Rodinson, ea permite internalizarea raportului de dominație și subordonare impus de Imperiu2. Astfel, Bărbații renunță la arme în schimbul securității orașului, concretizată printr-un corp militar profesionalizat. Procesul de pacificare, simbolizat prin depunerea armelor, se face în schimbul unei renunțări la libertate și al acceptării controlului puterii centrale. Trebuie remarcat însă că orice societate astfel definită prezintă spații de disidență (la margine, pentru că se află în afara ordinii) care nu beneficiază de confortul polis-ului.
Nu egalitară, dominatoare, despotică și uneori foarte coercitivă, „soluția Imperiului” a reușit, în ciuda a toate și timp de o mie de ani, să integreze și astfel să pacifice multiplele dinamici centrifuge. Stratificarea între comunitățile care o compun împiedică emergența individului ca cetățean, dar nu exclude alte forme de civilizație care permit pacea internă. Într-adevăr, dacă prin dictarea legii, puterea este singurul administrator al justiției, prin definirea cadrului organizatoric al societății, ea permite unificarea normelor și constituirea unui spirit de corp. Imperiul construiește un cadru universal care se înscrie într-un timp prelungit, fără a impune o temporalitate unică, lăsând astfel o autonomie larg definită grupurilor periferice.
Deși monopolul mijloacelor de constrângere, securitate și redistribuire sprijină legitimitatea puterii centrale, să mai notăm că, la fel ca în orice sistem de guvernare umană, religia și mai târziu ideologia politică sunt primordiale pentru întărirea prestigiului și legitimității sale. Astfel, spiritualul, eticul și utopia sunt esențiale pentru ca acesta să nu recurgă sistematic la puterea sa coercitivă sau la jocurile de cooptare a segmentelor sociale.