Trauma intergenerațională se dovedește a fi adesea o caracteristică predominantă a sistemelor familiale.
Trauma lagărelor de concentrare naziste, de exemplu, poate fi reexperimentată în viețile copiilor supraviețuitorilor lagărelor. S-a constatat că și nepoții supraviețuitorilor Holocaustului suferă de efectele traumei. Aceste efecte se manifestă prin caracteristici cum ar fi o suspiciune crescută față de ceilalți, furie și iritabilitate la aceste persoane în comparație cu persoanele de control (J. Relig. Health 2011;50:321-9).
O astfel de traumă intergenerațională a fost descoperită în rândul populațiilor urbane de indieni americani și nativi din Alaska care au fost implicați în programe de menținere a sobrietății specifice din punct de vedere cultural (Am. Indian Alsk. Native Ment. Health Res. 2011;18:17-40). De asemenea, un corp de cercetări susține ideea că trauma intergenerațională netratată, legată de generațiile de sclavie din Statele Unite, continuă să afecteze în mod negativ multe persoane din comunitatea de culoare.
Alte tipuri de traume pot fi, de asemenea, transmise din generație în generație. Să luăm exemplul traumei unui soldat combatant; victimă sau prizonier de război; supraviețuitor al unei împușcături în masă sau al unui abuz asupra copiilor; martor al unui genocid; sau supraviețuitor al suprimării coloniale, al sclaviei sau al totalitarismului politic. Persoanele care au trecut prin aceste traume pot transmite consecințele generațiilor următoare.
Știm că persoanele care suferă o traumă în mod direct dezvoltă adesea simptome de tulburare de stres posttraumatic (PTSD), cum ar fi frica, coșmaruri, flashback-uri, tristețe și dificultăți în ceea ce privește apropierea emoțională. Cu toate acestea, este, de asemenea, clar că, în comparație cu martorii, copiii veteranilor cu PTSD au arătat o incapacitate de a experimenta răspunsuri emoționale adecvate la situații și dificultăți în rezolvarea eficientă a problemelor atât în cadrul unității familiale, cât și în afara acesteia (Aust. N.Z. J. Psychiatry 2001;35:345-51).
Trauma abuzului din copilărie se transmite în jos și prin influența celorlalți membri ai familiei, în special a copiilor acestora.
Un alt grup cunoscut ca suferind de efectele traumei intergeneraționale este reprezentat de copiii alcoolicilor. Acesta este un grup care a demonstrat o nevoie sporită de a avea grijă de alții și de a păstra secrete. Aceștia ar putea folosi minciuna ca pe un stil normal de a face față situației și uneori întâmpină dificultăți în a fi copii. Astfel de comportamente sunt înțelese ca o consecință directă a experienței disfuncției familiale. Întrebarea cu privire la traume este: Cum se „transmit” simptomele de PTSD prin generațiile următoare, când membrii mai tineri ai familiei nu au fost expuși la nicio traumă?
Au fost luate în considerare diverse mecanisme, mecanismele psihologice individuale și dinamica familiei fiind cele mai frecvent citate. Au fost sugerați și alți factori, cum ar fi rolul factorilor culturali și societali în perpetuarea simptomelor. Copiii și adulții tineri ar putea dezvolta fantezii de răzbunare „pentru a îndrepta nedreptățile făcute familiilor lor”. Aceste tipuri de credințe și fantezii alimentează multe lupte sectare din întreaga lume.
Mecanismele psihologice individuale considerate în mod obișnuit ca fiind importante sunt proiecția și identificarea. Părintele cu PTSD proiectează aspecte nedorite ale lui însuși asupra copilului, care preia proiecția și se identifică cu ea; acest lucru se numește identificare proiectivă. Frica de frig sau de întuneric a tatălui devine apoi frica copilului în locul acestuia. Copiii care sunt cei mai apropiați de părintele traumatizat vor fi cei mai afectați.
Alte mecanisme postulate se concentrează pe reglarea afectului. Părinții care au dificultăți de reglare emoțională vor avea dificultăți în a se lega în mod corespunzător cu copilul lor. Pe de altă parte, ar putea fi prezentă amorțeala emoțională, care interferează cu dezvoltarea unei legături puternice între părinte și copil.
Un studiu efectuat pe bărbați veterani din Vietnam a constatat că „amorțeala emoțională” și calitatea relației lor cu copiii lor au rămas semnificative chiar și după ce anchetatorii au controlat numeroși factori, inclusiv factorii de stres din familia de origine a părinților, expunerea la luptă, depresia și abuzul de substanțe (J. Trauma Stress 2002;15:351-7). Cu alte cuvinte, copiii suferă apoi de traume secundare.
Familiile afectate de traume ar putea avea, de asemenea, dificultăți în stabilirea unor limite adecvate între părinte și copil, astfel încât copilul să devină un fel de îngrijitor și protector al părintelui. Temerile părintelui pot deveni temerile copilului. Ar putea fi derutant pentru copil atunci când un părinte spune: „Shh! Ai auzit zgomotul ăla?”, lăsând să se înțeleagă că „ei” ne vor prinde, fără a preciza cu adevărat cine și de ce, privându-l astfel pe copil de o explicație rațională a propriilor sale experiențe.
Totuși, uneori, trauma nu se transmite intergenerațional, arată o serie de meta-analize (Attach. Hum. Dev. 2008;10:105-21). În schimb, aceste familii sunt capabile să dezvolte reziliență și să se adapteze bine în fața adversității – și să realizeze o creștere posttraumatică. Cum putem ajuta familiile cu traume să devină aceste familii reziliente?
Iată o listă de nouă puncte care îl pot ghida pe psihiatrul de familie: