O modalitate sigură de a vă distruge relația este să vă diagnosticați partenerul cu o tulburare de personalitate sau cu o altă boală de caracter. Din păcate, există o industrie casnică de cărți de auto-ajutorare care vă încurajează să faceți exact acest lucru. Unele sunt scrise de avocați sau „supraviețuitori”, care descriu modul în care ar trebui să reacționați la partenerul dumneavoastră, folosind adjective incendiare și disprețuitoare, cum ar fi „manipulator congenital, oportunist, viclean, exploatator, lup în blană de oaie, etc.”. Altele sunt scrise de terapeuți care îți psihanalizează partenerul cu diverse interpretări ale motivelor pentru care te face să te simți rău. Ambele tipuri descriu comportamentul insidios al PD, nu atât pentru a informa și a lumina, cât pentru a face apel la identitatea de victimă și la îndreptățirea de sine a cititorului. De obicei, își completează descrierile superficiale cu liste de verificare a simptomelor generale, fără a sublinia faptul că o preponderență a acestora – nu doar câteva – sunt necesare pentru un diagnostic valid și că un diagnostic valid trebuie să vină după o examinare atentă și obiectivă.
În zilele noastre, o carte are o șansă bună de a ajunge pe lista celor mai bine vândute dacă vine cu o nouă modalitate prin care cititorul să se simtă victimă și să justifice sentimentul de îndreptățire care însoțește statutul de victimă. Astfel de cărți permit cititorilor să înlocuiască mila facilă cu compasiunea autentică, doar pentru a fi prinși într-un inevitabil pendul de milă – dispreț – vinovăție – milă de durere.
Din păcate, nu doar cărțile de auto-ajutorare contribuie la poluarea emoțională. Dorința de a agăța clienții în psihoterapie prevalează uneori asupra eticii terapeuților care diagnostichează partenerii clienților lor, bazându-se în întregime pe descrierile unor terți. Numai în ultimul an mi-au fost adresate peste două duzini de cupluri care au fost diagnosticate fiecare de către terapeutul individual al partenerului lor cu o tulburare de personalitate. Cea mai frecventă combinație, bineînțeles, este un bărbat narcisist căsătorit cu o femeie borderline, deși variațiile au venit de la terapeuți mai creativi, cu îndrăzneala de a diagnostica fără examinare. În niciun caz aceste diagnostice ale terților nu au fost valide sau utile.
Diagnosticurile complementare au devenit frecvente deoarece motivația de a-i diagnostica pe cei dragi nu este nici de a înțelege, nici de a simpatiza, ci de a învinovăți de pe o poziție de superioritate morală – o forță motrice puternică în epoca îndreptățirii.
În timp ce autorii de auto-ajutorare care îi încurajează pe cititori să își diagnosticheze partenerii caută să vândă cărți, bănuiesc că mulți terapeuți care diagnostichează fără examinare încearcă să contracareze înclinația unor clienți de a se învinovăți pe ei înșiși pentru comportamentul slab al partenerilor lor – „Nu este vina ta!” este mantra celor slab pregătiți. Dar nu există nicio îndoială că neputința totală generată de învinovățire îi va ține pe nefericiții lor clienți în tratament pentru o bună perioadă de timp, în beneficiul financiar al terapeutului.
Turburările de personalitate sunt diagnostice extrem de complexe pe care numai un profesionist ar trebui să le pună după o examinare și o testare amănunțită a subiectului, completate de interviuri cu partenerul. Diagnosticul nu poate fi pus de o carte de autoajutorare sau de un avocat sau de un terapeut care merge exclusiv pe descrierile extrem de subiective ale unui client rănit, în suferință sau resentimentar.
Dacă aveți nevoia de a vă diagnostica partenerul, nu puteți avea în același timp o compasiune de sine autentică, care v-ar da o perspectivă asupra durerii dumneavoastră, împreună cu motivația de a vă vindeca și de a vă îmbunătăți; vina nu vindecă și nici nu îmbunătățește. De asemenea, nu poți experimenta nici compasiunea autentică pentru partenerul tău, care ți-ar oferi o perspectivă asupra experienței sale mai profunde, necesară pentru a evalua posibilitatea ca el/ea să se vindece și să se îmbunătățească. Nevoia de a pune un diagnostic vă face să vă vedeți pe voi înșivă și pe ceilalți oameni prea superficial pentru a face altceva decât să dăuneze relației voastre.
Dacă credeți cu adevărat că sunteți căsătorit(ă) cu o persoană cu o tulburare de personalitate, ar trebui să părăsiți relația înainte ca oscilațiile pendulului dvs. de compasiune-contemplare-culpabilitate-pizmă să îl(o) facă și mai furios(ă) și încă și mai greu de trăit. Cu toate acestea, ar fi mai bine să ardeți orice carte de auto-ajutorare și să concediați orice terapeut sau avocat care vă diagnostichează partenerul pe nevăzute.
În loc să puneți un diagnostic, încercați să înțelegeți experiența partenerului dvs. despre dvs. și despre lume. Singurul mod de a judeca realitatea emoțională a relației voastre este să țineți perspectiva lui alături de a voastră. O singură perspectivă a relației voastre, chiar și atunci când este corectă, este incompletă. Relațiile trebuie să aibă o viziune binoculară pentru a înflori.
Nu aveți nevoie de un diagnostic pentru a vă evalua relația. Tot ceea ce aveți nevoie pentru a determina dacă aceasta este viabilă și reparabilă este să simțiți din partea partenerului dvs. la fel de multă compasiune pe cât îi oferiți și să știți, prin viziunea binoculară, că partenerul dvs. vede perspectivele dvs. ca fiind egale cu ale sale.
CompassionPower