Premierul Chinei, Li Keqiang, a cerut examinarea opțiunilor pentru secțiunea vestică extrem de ambițioasă a proiectului de deviere a apei de la sud la nord.
Ideea de deviere a apei din sudul umed al Chinei către nordul său uscat a fost propusă pentru prima dată în 1952. Astăzi, proiectul constă într-o rută estică, una centrală și mai multe potențiale rute vestice. Cea centrală, finalizată în 2014, duce apa într-o călătorie de 15 zile din provincia Hubei la peste 1.400 de kilometri spre nord, până la Beijing și Tianjin. Cea estică a început să transfere apă din Jiangsu către Shandong și Tianjin în 2013.
Ruta vestică, chiar mai dificilă, care ar lega râurile Yangtze și Galben prin platoul tibetan, nu a părăsit niciodată planșa de desen din cauza preocupărilor legate de impactul său social și de mediu. Discuțiile despre aceasta au reapărut acum pe fondul unei încetiniri economice în China. Deși construcția ar putea stimula economia, există motive întemeiate pentru care ideea a stat în adormire atât de mult timp.
Diverse posibilități
Direcția de apă de la sud la nord este atât cel mai scump, cât și cel mai amplu proiect de infrastructură chinezesc din 1949 încoace. Construcția a început în 2002, iar sute de mii de oameni au fost relocați pentru a face loc. A adus schimbări fundamentale în hidrologia și ecologia atât a sistemului fluviului Galben, cât și a celui al fluviului Yangtze.
Cele două rute existente – estică și centrală – sifonează apa din cursul inferior și, respectiv, mijlociu al Yangtze.
Ideile pentru traseul vestic al proiectului de deviere a apei de la sud la nord pot fi împărțite în două: câteva propuneri extrem de ambițioase din partea publicului și una mai modestă din partea guvernului.
Planul oficial a provenit de la Comisia Râului Galben a Ministerului Resurselor de Apă în 2001. Apa ar urma să fie preluată de la afluenții din Sichuan din cursul superior al Yangtzei, cum ar fi Yalong și Dadu. Un sistem uriaș de baraje ar ridica nivelul apei, permițându-i să curgă prin canale spre cursul superior al râului Galben, de unde ar înainta spre Qinghai, Gansu, Ningxia, Mongolia interioară, Shaanxi și Shanxi. În cele din urmă, ar urma să fie deviate 17 miliarde de metri cubi de apă pe an, suficient pentru a face față penuriei de apă prognozate pentru cursul superior și mijlociu al râului Galben până în 2050.
Propunerile neoficiale, mai ciudate, includ un canal care să lege punctul Shuomatan din Tibet de Tianjin și un alt plan de deviere a apei din aceeași zonă către Xinjiang. Aceste planuri ar alimenta nordul Chinei nu doar din Yangtze, ci și din râurile transnaționale, inclusiv Yarlung Tsangpo, Nu și Lancang (care devin Brahmaputra, Salween și Mekong odată ce curg dincolo de granițele Chinei).
Canalul Tibet-Tianjin a fost propus la sfârșitul secolului trecut de Guo Kai, un cadru tehnic pensionat. În cadrul acestuia, 200 de miliarde de metri cubi – echivalentul a patru râuri Galbene – ar urma să fie deviate din Yarlung Tsangpo (cursul superior al Brahmaputrei) către râul Galben.
Proiectul de deviere a apei către Xinjiang a fost înaintat în 2017 de un alt nespecialist, Gao Gan. Această schemă a „Râului Steagului Roșu” s-ar întinde pe o distanță de 6 188 km, doar puțin mai puțin decât Yangtze-ul propriu-zis, și ar devia 60 de miliarde de metri cubi de apă, mai mult decât debitul anual al râului Galben.
Diverse opinii
Studiile privind traseul vestic au început în 2018, după un anunț făcut în august de Comisia Râului Galben. Acestea includ o evaluare a tendințelor în ceea ce privește oferta și cererea de apă în bazinul râului Galben și a potențialului pentru scheme de economisire a apei. Traseul oficial face obiectul unei examinări aprofundate, în timp ce alternativele mai ambițioase primesc evaluări inițiale.
Traseul vestic oficial ar traversa o regiune muntoasă situată la 3.000-4.000 de metri deasupra nivelului mării. Terenul de aici este complex: activ din punct de vedere seismic, vulnerabil din punct de vedere ecologic și populat de grupuri minoritare. Construcția și întreținerea ar fi extrem de costisitoare.
Propunerile neoficiale ar fi și mai dificile, în parte din cauza dimensiunilor lor internaționale.
Experții au păreri diferite cu privire la ambele abordări.
Cei mai aprigi critici au numit schemele neoficiale „fantezie”. Qian Zhengying și Zhang Guangdou de la Academia Chineză de Inginerie au declarat într-un raport din 2002 către Consiliul de Stat că, în viitorul previzibil, acestea ar fi irealizabile și inutile.
Într-un discurs ținut la Universitatea din Hong Kong în 2006, fostul ministru al apei Wang Shucheng a descris schema Tibet-Tianjin, care ar lega cinci râuri diferite prin cinci canale pentru a alimenta râul Galben, ca fiind „inutilă, irealizabilă, neștiințifică”. El a subliniat că râul Galben este deja afectat de inundații în sezonul ploios și că o cantitate suplimentară de 200 de miliarde de metri cubi de apă ar crea probleme pentru barajele, centralele hidroelectrice și orașele existente. Costurile economice și de mediu fac, de asemenea, ca schema să fie nepractică, a spus el.
Dacă am conserva apa în mod corespunzător, ar mai fi necesar să o deviem?
Dar Zhang Boting, secretar adjunct al Societății chineze pentru inginerie hidroenergetică, este un fan al unei rute vestice extinse, spunând că apa din Yarlung Tsangpo, Nu și Lancang ar ajuta la reducerea penuriei de apă din China. El subliniază că, deși în prezent China nu extrage apă din râurile transnaționale, ar trebui să facă acest lucru proporțional cu lungimea pe care fiecare râu curge în interiorul granițelor sale: „În medie, peste 100 de miliarde de metri cubi de apă curg prin Yarlung Tsangpo în interiorul granițelor chineze în fiecare an, dar noi nu o folosim deloc. Există doar puțin peste 50 de miliarde de metri cubi de apă în râul Galben, dar acesta udă jumătate din țară. Ar trebui să tragem apă din râurile transnaționale.”
Potrivit lui Zhang, planurile mai puțin ambițioase sunt cele care sunt nepractice. El crede că extragerea apei din Yangtze ar afecta instalațiile hidroenergetice, cum ar fi Barajul Trei Defileuri, așa că va exista mai multă opoziție. „A lua apa este ca și cum le-ai lua banii”, argumentează el.
Fan Xiao, un inginer senior din cadrul echipei regionale de topografie a Biroului de Geologie din Sichuan, are o opinie diferită de cea a lui Zhang: „Nu trebuie să scoți apa pentru a o folosi. Apa menține ecologia regională; și aceasta este o funcție importantă. Construcția barajului de pe Lancang are deja un impact asupra Mekong-ului din aval.”
De ce să nu lăsăm totul în pace?
Punctul central al dezacordului este echilibrul între utilizarea apei și protecția mediului.
Din 2006, o echipă de studiu fondată de geologul independent Yang Yong a studiat zonele din care ar urma să fie extrasă, canalizată și livrată apa. Aceștia au ajuns la concluzia că șapte constrângeri nu au fost încă abordate pe deplin. Printre acestea se numără impactul asupra echilibrului natural al regiunii de izvor a Yangtzei, asupra anotimpurilor de inundații de pe râul Galben și asupra climei.
După 13 ani de studiu, Yang Yong susține că o rută vestică de orice fel nu este necesară. El subliniază că schimbările climatice fac ca nord-vestul Chinei să fie mai cald și mai umed și că migrația umană spre est, precum și renunțarea la industria grea vor atenua deficitul de apă. Pe scurt, Yang crede că înțelegerea schimbărilor climatice, ale populației, ale societății, ale mediului și ale tehnologiei ar trebui să fie prioritară în fața soluțiilor inginerești.
Fan Xiao nu este convins că nord-vestul Chinei devine mai cald și mai umed, dar, în rest, are o opinie similară. El spune că o rută vestică nu ar rezolva deficitul de apă și că ar trebui implementate măsuri de conservare înainte de a se aduce mai multă apă: „Dacă am conserva apa în mod corespunzător, câtă apă ar trebui să deviem? Ar fi necesar deloc?”
.