Dr. Ronald Lee Smith și fiica sa Shelley Smith. (Shelley Smith/ESPN) Ronald Smith a avut parte de o adevărată aventură după ce a căzut în timp ce încerca să își regleze termostatul acasă. (Shelley Smith/ESPN)Shelley Smith scrie: „M-a sfătuit cu atâta înțelepciune cu privire la atât de multe decizii importante, încât acest mini-eseu este minimul pe care îl fac pentru cel mai important om din viața mea.” (Shelley Smith/ESPN)
Acesta este despre tatăl meu și familia mea:
Tatăl meu, ca mulți dintre voi, a trecut prin multe.
În iulie va împlini 86 de ani.
Fiica lui mai mică, sora mea mai mică, a murit în 2016 din cauza unei insuficiențe de organ.
A trecut prin trei tipuri de cancer și un accident vascular cerebral și două înlocuiri majore de articulații (dar cine le mai numără?).
Și apoi, cel mai trist dintre toate, soția lui de 62 de ani a murit în august anul trecut.
Cea de-a 63-a aniversare a lor ar fi fost pe 10 iunie.
Și apoi, în noaptea de Ziua Mamei (o sărbătoare sacră în casa noastră, după spusele mamei), s-a întâmplat acest lucru.
Încerca să regleze termostatul, ascuns, dintr-un motiv inexplicabil, în spatele televizorului din sufragerie – cu bastonul său.
Nu folosește bastonul (ei bine, acum o face) și a crezut că este inteligent să se aplece și să mute cadranul… ca să zic așa.
Nu.
Și-a pierdut echilibrul și a căzut chiar pe acel șold.
Și-a crăpat mingea din priză – dar nu și priza, deci cred că e un lucru bun.
În mod remarcabil, au trecut doi ani de la accidentul meu vascular cerebral din vestiarul Warriors, care l-a speriat pe Steph Curry, care m-a văzut întins pe masa de antrenament destinată lui și a făcut din antrenorii de la Warriors niște eroi salvatori de vieți. (M-am întors la muncă săptămâna următoare cu daruri în mână și cu o recunoștință pe care nu am cunoscut-o niciodată în inima mea).
Așa că, în timp ce mă pregăteam să îmi continui reportajul despre Warriors (făcusem deja primele două runde) și am fost desemnat să îi urmăresc până la Finală, am primit un telefon de la locuința de bătrâni a tatei, care spunea că a căzut și a fost luat cu o ambulanță – dar nu știau unde.
L-au pierdut.
„Ce?”
„Ce ar trebui să fac?”, m-a întrebat panicată recepționera, în timp ce hiperventila.
„Cum adică „Ce ar trebui să faci?”. Am întrebat.
„Nu avea un spital preferat în dosarul său.”
„Deci, l-ați pierdut?” Am spus, neîncrezător. „Cum ați putut pierde pe cineva de la un azil asistat?”
„Poate”, am sugerat eu, „ați putea încerca să sunați la compania de ambulanță și să-i întrebați unde l-au dus?”
În cele din urmă l-am găsit, șoldul era fisurat, operația era programată.
Mi-am sunat șefii și le-am spus că voi fi plecat pentru o perioadă pentru a avea grijă de el.
Și ei au spus cu atâta amabilitate, „ia-ți cât timp ai nevoie”.
Apoi i-au chemat pe colegii mei reporteri de la ESPN, Mark Schwarz și Michele Steele, pentru a-mi lua locul.
Dumnezeu îi iubește pe toți.
Exact acum 2 săptămâni, tatăl meu, în vârstă de 85 de ani, a căzut și și-a rupt șoldul. O săptămână în spital și o săptămână la un centru de reabilitare. În cele din urmă l-am adus acasă și are un umblător și îmi dă ordine! Sunt atât de fericită că am putut fi aici pentru el și Mulțumesc ESPN! pic.twitter.com/EfvvHQ20GTy
– Shelley Smith (@ShelleyESPN) May 26, 2019
Am ajuns la spital în dimineața următoare, chiar când ieșea din operație, iar el avea zero sens.
Credea că este pe moarte, credea că este în Nebraska, credea că este în închisoare și apoi într-un hotel.
Continua să vrea să se ridice și să se plimbe. Anestezia face lucruri ciudate.
Am dormit în scaunul din camera lui în acea noapte și m-am dus la apartamentul lui în noaptea următoare doar pentru a fi sunat de el.
„Mi-au mutat patul și nu știu unde sunt”, așa că m-am grăbit să mă întorc și el era chiar acolo unde îl aveau.
Din nou, anestezie.
Încă o noapte în scaun.
Vorbeste în somn. Asta am învățat. La început, m-am alarmat, apoi mi-am dat seama să nu mai încerc să înțeleg ce spune.
Și să nu răspund.
Au fost trei săptămâni grele. Una în spital, una în centrul de reabilitare, care a fost și ea tristă, și apoi una pe o saltea gonflabilă la el acasă.
Am făcut comisioane.
I-am cumpărat un balansoar și un scaun de toaletă și Frosted Flakes, i-am făcut sos de spaghete făcut în casă, am găsit un nou fotoliu extensibil și scaune pentru masă care nu amenință să ucidă pe oricine se așează în ele.
Cred că de la moartea mamei mele în august nu mai acordasem prea multă atenție situației lui fizice.
Eram cu toții în doliu.
I-am cumpărat o cratiță pentru supă și o tigaie. Prosoape noi, cearceafuri noi, pantofi noi…pantofi cu șireturi, bineînțeles.
Și, bineînțeles, le-am trimis pe toate la adresa mea la început și nu a lui.
A făcut pentru mine mai mult decât aș fi putut face eu vreodată pentru el.
Astăzi am succes datorită lui și mamei mele, care mi-a dat curajul de a face performanță.
Tata mi-a dat intuiția, inteligența și puterea de a contesta de ce.
Este cu adevărat cel mai inteligent și mai rezonabil om pe care l-am cunoscut vreodată.
Și verifică zilnic conturile financiare (temându-se mereu de hackeri).
Mi-a sfătuit cu atâta înțelepciune cu privire la atât de multe decizii importante, încât acest mini-eseu este minimul pe care îl fac pentru cel mai important om din viața mea.
Ziua Tatălui Fericit, Dr. Ronald Lee Smith, aka DAD.
Scaun nou, șold nou, prânz cu friptură. Am reușit!!! pic.twitter.com/Nfj309u36b
– Shelley Smith (@ShelleyESPN) 30 mai 2019
.