După ce dealurile din depărtare nu mai sunt decât denivelări și creste pe oglinda retrovizoare a ascultătorului care face călătoria către Houses of the Holy, lucrurile încep să devină excentrice. În timp ce primele trei piese ale albumului includ standarde Zeppelin („The Song Remains the Same” și „Over the Hills and Far Away”) și pietre prețioase subestimate („The Rain Song”), cele trei melodii care alcătuiesc partea de mijloc – „The Crunge”, „Dancing Days” și „D’Yer Mak’er” – sunt unele dintre cele mai controversate piese din întreaga discografie Zeppelin, în special cea din urmă dintre cele trei. Pentru a împrumuta gluma vicleană a lui Eric Stoltz din „Kicking and Screaming”, multe dintre aceste melodii „țintesc spre stele și ating acoperișul”. Din când în când, criticii vor arunca eticheta „prog” atunci când îi descriu pe acești băieți, și nu fără motiv; compoziția de tip suită a unor piese epice precum „Stairway to Heaven” și „Achilles Last Stand” este încă apeduită și astăzi de mulți absolvenți de Berkelee.
Când piesele mai scurte și mai simple din punct de vedere compozițional precum „The Crunge” sunt privite ca piese mici într-un arc general al carierei, ele pot fi totuși văzute ca unități de progresie. Membrii trupei Led Zeppelin își consolidaseră deja poziția de zei de aur ai rock-ului în momentul în care a fost lansat „Houses of the Holy”; nu este surprinzător faptul că le-a venit în minte gândul de a se ramifica. Progresia de dragul progresiei nu este o virtute, dar nu asta se întâmplă în piese precum „The Crunge”, și nici nu este sunetul unei trupe îmbătate de ideea de a juca cartea sălbatică. Funk-ul inspirat de James Brown din „The Crunge” nu este la kilometri distanță de sonica pe care grupul și-a stabilit-o după Zoso; mai degrabă, este o variație creativă pe o temă.
De fapt, chiar de la început, „The Crunge” are o asemănare clară cu o piesă care a venit nu cu un album înaintea ei: „When the Levee Breaks”. Acea piesă, capitolul de închidere al lui Zoso, a devenit celebră nu pentru meritele sale ca melodie – deși este o închidere a naibii de bună – ci mai degrabă pentru sampleabilitatea ritmului său. Atunci când tobele lui John Bonham intră în scenă pe „The Crunge”, nu ar fi greșit să ne întrebăm de ce nu a avut atâtea apariții ca „When the Levee Breaks”. Metrul de 9/8 este mai dificil de asortat cu alte cântece, da, dar este cu ușurință unul dintre cele mai bune ritmuri ale lui Bonham, iar atunci când este cântat în tandem cu stilul de bas al lui John Paul Jones, este o bază la fel de bună pentru un șuvoi de lirism ca orice altceva de pe piață.
Acum, „The Crunge” nu este un cântec rău. Este chiar foarte amuzant și, alături de „D’Yer Mak’er”, este unul dintre exemplele cheie de utilizare a umorului în muzica lui Led Zeppelin. Cu toate imaginile macabre și imaginile medievale care definesc atât de bine unele dintre compozițiile binecunoscute ale grupului, băieții ăștia sunt încă o trupă rock, aceeași care a cântat „Livin’ Lovin’ Maid (She’s Just a Woman)”. Chiar și curățenia de primăvară pentru regina de mai trebuie să ajungă la un sfârșit.
După ce fanfaronada lui „The Crunge” a fost stabilită de ritmul de tobe al lui Bonham, totuși, lucrurile devin rapid sub așteptări. Versurile lui Robert Plant sunt destul de banale, cu o utilizare intensă a cuvântului „baby” (chiar și după standardele rock n’ roll-ului) pentru a descrie cât de mult s-a îndrăgostit de o femeie fără nume. În încercarea de a pastișa funk-ul, care la momentul lansării Houses of the Holy era încă dominat în mare parte de muzicieni de culoare, trupa evită cu înțelepciune orice lucru vădit rasist. Cu toate acestea, este vorba despre un grup de britanici albi destul de palizi care încearcă să pară entuziaști ai lui James Brown, ceea ce, dacă nu este rasist, cel puțin pare incredibil (și comic) de deplasat. Dacă ești atent, vei găsi momente de funk și groove împrăștiate printre numeroasele melodii compuse de Led Zeppelin, dar un singur moment de funk sau un groove individual nu se va transforma întotdeauna într-un jam în toată regula, mai ales unul ca „The Crunge”, care este un exercițiu de gen de la un capăt la altul. Din punct de vedere muzical, membrii trupei Zeppelin s-au descurcat mult mai bine în ceea ce privește încercarea de a-și extinde raza de acțiune ca și compozitori.
Din fericire, totuși, muzica mediocră nu condamnă „The Crunge” la eșec. Într-o întorsătură genială, aproape meta, trupa își face timp pentru a face cu ochiul ascultătorului cu concluzia cântecului. Conducând spre final, Plant continuă să spună că este în căutarea unui pod; în context, pare că podul se referă la o distanță între el și ea. Când lucrurile se termină brusc, iar Plant întreabă: „Unde este acel pod confuz?”, dintr-o dată este exact clar la ce se referă: trupa nu a scris un pod în muzică. Un cântec precum „The Crunge” ar trebui să conțină în mod normal un bridge, dar compozitorii Plant, Bonham, Page și Jones l-au omis în mod jucăuș, acceptând cu autoironie incapacitatea lor de a cânta orice gen le place. În cea mai mare parte a acestei piese scurte, Zeppelin se simt confortabil să cânte funk în felul lor puțin gătit; dacă piesa s-ar fi încheiat cu această stare de spirit în continuare, ar fi putut foarte bine să fie un experiment de aruncat. Dar cu un singur gag – și o singură întrebare din patru cuvinte – „The Crunge” devine un clasic comic minor, o ruminație ironică asupra limitărilor unui grup.
Anterioare
*Introducere / „The Song Remains the Same”
*”The Rain Song”
*”Over the Hills and Far Away”
*”Over the Hills and Far Away”