Context: Pacienții spitalizați medical care nu au capacitate decizională pot solicita, cere sau încerca să părăsească spitalul în ciuda unui risc grav pentru ei înșiși. Medicul curant în acest scenariu trebuie să determine cum să protejeze astfel de pacienți, inclusiv dacă să încerce să îi mențină în spital. Cu toate acestea, în multe jurisdicții, nu există legi care să abordeze direct această chestiune. În această absență, medicii psihiatri sunt adesea chemați să emită o reținere psihiatrică involuntară (internare civilă) pentru a împiedica pacientul să plece. Cu toate acestea, legile privind internarea civilă nu au fost concepute pentru și, în general, nu abordează nevoile pacientului bolnav din punct de vedere medical fără afecțiuni psihiatrice. Angajarea civilă este permisă în cazul pacienților care reprezintă un pericol pentru ei înșiși sau pentru ceilalți sau care prezintă un handicap grav, în special ca urmare a unei boli mintale, și permite transportul acestor persoane în unități pentru evaluare psihiatrică. Aceasta nu permite detenția pentru boli medicale și nici administrarea involuntară de tratamente medicale. Prin urmare, stabilirea de politici și proceduri spitalicești poate fi cel mai adecvat mijloc de reținere a pacienților spitalizați din motive medicale care nu au capacitatea de a înțelege riscurile de a părăsi spitalul, pe lângă atenuarea potențialului risc de răspundere civilă cu care se confruntă medicul pentru că a acționat într-un mod care protejează pacientul.
Obiectiv: Scopul acestui articol este de a identifica gama de preocupări clinice și medico-legale în aceste scenarii și de a descrie dezvoltarea unei politici de „reținere a incapacității medicale” ca mijloc de abordare a acestei probleme nerezolvate.