Tomás Luis de Victoria, (n. c. 1548, lângă Avila, Spania-morât la 27 august 1611, Madrid), compozitor spaniol care se numără, alături de Palestrina și Orlando di Lasso, printre cei mai mari compozitori ai secolului al XVI-lea.
Victoria a fost trimis de regele Filip al II-lea al Spaniei în 1565 pentru a se pregăti pentru ordinele sfinte la Colegiul German din Roma. Acolo a studiat probabil cu Giovanni da Palestrina, căruia i-a succedat în cele din urmă ca director de muzică la Seminarul Roman. Între 1578 și 1585 l-a asistat pe Filip Neri ca capelan la San Girolamo della Carità. În 1578 a întâlnit-o pe pioasa împărăteasă doamnă Maria, văduva împăratului Sfântului Imperiu Roman Maximilian al II-lea, și mai târziu a devenit capelanul ei. În 1584 a intrat în mănăstirea Descalzas Reales din Madrid, unde Victoria a devenit preot și organist. S-a stabilit la Madrid în 1594.
Operele lui Victoria includ 21 de slujbe și 44 de motete care se numără printre cele mai bune din acea perioadă. A scris, de asemenea, setări de psalmi; imnuri; mai multe Magnificats; patru oficii pentru morți; și muzică pentru slujbele din Săptămâna Sfântă, inclusiv două Patimile, Improperia și Plângerile lui Ieremia. Ultima sa lucrare a fost Requiemul (1605) în memoria împărătesei Maria.
Muzica lui Victoria are o profunzime a scopului pe care unii scriitori au comparat-o cu fervoarea mistică a Sfintei Tereza de Avila, care probabil l-a cunoscut în tinerețe și care a fost, de asemenea, patroana Descalzas. Cu tehnica contrapunctică a lui Palestrina, el a fuzionat un sentiment dramatic intens care este deosebit de personal și profund spaniol. Adesea a refolosit muzica proprie și a altora prin tehnica parodiei și a fost un maestru al dispozitivelor canonice. Utilizarea de către el a cântecului simplu ca cantus firmus este surprinzător de rară. De asemenea, a folosit dispozitive care erau moderne la sfârșitul secolului al XVI-lea. Scriitura picturală care înfățișează furia fiarelor sălbatice în „Cum beatus Ignatius” o depășește pe cea a madrigaliștilor contemporani. Utilizarea de către el a notelor repetate pentru accentuare reflectă interesul florentin tot mai mare pentru recitativ. În lucrările sale policorale, el exploatează maniera venețiană contemporană, iar prevederea de părți de orgă scrise privește cu anticipație epoca continuo-ului. Din punct de vedere armonic, muzica sa prezintă un remarcabil simț al contrastului tonal, prefigurând conceptul major-minor de tonalitate caracteristic epocii baroce.