Teologie și cultură la Vatican II
De la călătoria magilor pentru a asista la nașterea lui Isus până la prezența simbolică a celor douăsprezece triburi ale lui Israel la Cincizecime, tema catolicității și a culturii a fost o dimensiune integrantă a poveștii lui Hristos și a Bisericii. În momentul Conciliului Vatican II, relația dintre teologie și cultură a avut o importanță deosebită din mai multe motive interconectate.1 Vaticanul I (1869-70), care nu se încheiase, pusese un accent dezechilibrat pe papalitate și pe Biserica universală în raport cu episcopatul și bisericile locale. O papalitate puternică a avut mai multe avantaje pentru Biserică în luptele sale cu o lume adesea ostilă în secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, dar accentul pus pe „universal” nu a fost favorabil unei concentrări asupra diverselor culturi. A fost nevoie să se restabilească echilibrul, acordând atenția cuvenită episcopilor și bisericilor particulare. A existat o legătură semnificativă între valorizarea rolului bisericilor particulare și valorizarea contribuțiilor diverselor culturi.
Aceste preocupări din interiorul bisericii au fost legate de problemele de fond ale credibilității Bisericii în Europa în urma celor două războaie mondiale, precum și de sentimentul tot mai mare de rușine al puterilor coloniale în ceea ce privește tratamentul aplicat popoarelor indigene din diverse țări. În cercurile teologice catolice, încă din 1938, Henri de Lubac, citându-l pe John Henry Newman, a identificat adaptarea culturală ca fiind un element-cheie al catolicismului.2 De Lubac a susținut că mântuirea creștină nu poate fi segmentată pe un alt tărâm, ci este cu adevărat legată de destinul uman și conectată cu societățile umane într-un mod real. Lucrarea clasică a teologului protestant H. Richard Niebuhr din 1951, Hristos și cultura, explorează punctele forte și punctele slabe ale diferitelor modele, subliniind în cele din urmă nevoia de credință.3 În fundalul lucrării sale persistă angoasa legată de conștientizarea faptului că credința multor creștini europeni în timpul celui de-al Doilea Război Mondial s-a dovedit a fi mai mult nominală decât reală și că, în general, creștinismul european a eșuat în obligațiile sale de a transforma cultura, precum și de a se opune elementelor culturii care deveniseră vădit malefice. În același timp, un alt protestant, Paul Tillich, își dezvolta metoda teologică a corelației prin care experiența umană, înțeleasă cu sensibilitate față de diversitatea culturală, pune întrebări la care creștinismul trebuie să ofere orientarea pentru un răspuns autentic, dacă vrea să fie relevant din punct de vedere existențial.4
Tema angajării cu lumea și, odată cu ea, a inculturației, ar fi…
…