Versuri 1-10
Capitolul 1
INTRODUCERE DE LOVITURĂ (1 Tesaloniceni 1:1-10)
1:1-10 Pavel, Sila și Timotei trimit această scrisoare Bisericii Tesalonicenilor, care este în Dumnezeu Tatăl și în Domnul Isus Hristos. Harul să fie cu voi și pacea.
Întotdeauna mulțumim lui Dumnezeu pentru voi toți și întotdeauna ne amintim de voi în rugăciunile noastre. Niciodată nu încetăm să ne amintim de lucrarea inspirată de credința voastră, de truda îndemnată de dragostea voastră și de stăruința întemeiată pe speranța voastră în Domnul nostru Isus Cristos, înaintea lui Dumnezeu, care este și Tatăl nostru. Căci noi știm, frați iubiți de Dumnezeu, cum ați fost aleși. Știm că vestea noastră cea bună nu a venit la voi doar cu cuvinte, ci cu putere, cu Duhul Sfânt și cu multă convingere, după cum știți și voi ce ne-am arătat a fi pentru voi. Și voi v-ați făcut imitatori ai noștri și ai Domnului, pentru că, deși ați primit cuvântul în multe necazuri, l-ați primit cu bucuria Duhului Sfânt, astfel încât ați devenit o pildă pentru toți credincioșii din Macedonia și din Ahaea. Căci cuvântul Domnului a ieșit din voi ca o trâmbiță, nu numai în Macedonia și în Ahaea, ci povestea credinței voastre față de Dumnezeu s-a răspândit pretutindeni, astfel încât nu a fost nevoie să mai spunem nimic despre aceasta. Căci poporul în mijlocul căruia ne aflam putea să ne spună povestea voastră și cum am intrat în voi și cum v-ați întors de la idoli la Dumnezeu, ca să slujiți Dumnezeului viu și adevărat și să așteptați din ceruri venirea Fiului Său, Isus, pe care L-a înviat dintre morți și care ne salvează de mânia viitoare.
Pavel trimite această scrisoare Bisericii Tesalonicenilor, care este în Dumnezeu și în Domnul Isus Hristos. Dumnezeu era însăși atmosfera în care Biserica trăia, se mișca și își avea ființa. Așa cum aerul este în noi și noi suntem în aer și nu putem trăi fără el, tot așa adevărata Biserică este în Dumnezeu și Dumnezeu este în adevărata Biserică și nu există viață adevărată pentru Biserică fără Dumnezeu. Mai mult, Dumnezeul în care trăiește Biserica este Dumnezeul și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos; și, prin urmare, Biserica nu tremură de frica de gheață a unui Dumnezeu care este tiran, ci se scaldă în soarele unui Dumnezeu care este iubire.
În acest capitol de deschidere îl vedem pe Pavel în cea mai fermecătoare formă a sa. În scurt timp avea să împartă avertismente și mustrări; dar el începe cu o laudă neamestecată. Chiar și atunci când mustra, scopul său nu a fost niciodată acela de a descuraja, ci întotdeauna de a înălța. În fiecare om există ceva bun și, adesea, cea mai bună cale de a-l scăpa de lucrurile inferioare este de a lăuda lucrurile superioare. Cel mai bun mod de a-i eradica defectele este de a-i lăuda virtuțile, astfel încât acestea să înflorească și mai mult; fiecare om reacționează mai bine la încurajare decât la mustrare. Se povestește că odată bucătarul ducelui de Wellington a dat preaviz și l-a părăsit. A fost întrebat de ce a părăsit un post atât de onorabil și bine plătit. Răspunsul său a fost: „Când cina este bună, ducele nu mă laudă niciodată, iar când este proastă, nu mă învinovățește niciodată; pur și simplu nu merita”. Încurajările lipseau. Pavel, ca un bun psiholog și cu adevărat tact creștin, începe cu lauda, chiar și atunci când intenționează să treacă la mustrare.
În 1 Tesaloniceni 1:3, Pavel scoate în evidență trei mari ingrediente ale vieții creștine.
(i) Există o lucrare care este inspirată de credință. Nimic nu ne spune mai mult despre un om decât felul în care lucrează. El poate lucra de frica biciului; poate lucra în speranța unui câștig; poate lucra dintr-un simț sumbru al datoriei; sau poate lucra inspirat de credință. Credința lui este că aceasta este sarcina care i-a fost dată de Dumnezeu și că lucrează în ultima analiză nu pentru oameni, ci pentru Dumnezeu. Cineva a spus că semnul adevăratei consacrări este atunci când un om poate găsi glorie în corvoadă.
(ii) Există munca care este motivată de dragoste. Bernard Newman povestește că odată a stat în casa unui țăran bulgar. În tot timpul cât a stat acolo, fiica cosea la o rochie. El a întrebat-o: „Nu te saturi niciodată de această cusătură eternă?”. „O, nu!”, a spus ea, „vezi că aceasta este rochia mea de mireasă”. Munca făcută din dragoste are întotdeauna o glorie.
(iii) Există rezistența care este întemeiată pe speranță. Când Alexandru cel Mare a pornit în campaniile sale, și-a împărțit toate bunurile între prietenii săi. Cineva i-a spus: „Dar tu nu păstrezi nimic pentru tine”. „O, da, așa este”, a spus el. „Mi-am păstrat speranțele”. Un om poate îndura orice atâta timp cât are speranță, căci atunci el nu merge spre noapte, ci spre zori.
În 1 Tesaloniceni 1:4, Pavel vorbește despre tesaloniceni ca despre niște frați iubiți de Dumnezeu. Expresia „iubiți de Dumnezeu” era o expresie pe care evreii o aplicau doar unor oameni suprem de mari, precum Moise și Solomon, și națiunii lui Israel însăși Acum, cel mai mare privilegiu al celor mai mari oameni din poporul ales al lui Dumnezeu a fost extins la cel mai umil dintre neamuri.
1 Tesaloniceni 1:8 vorbește despre credința tesalonicenilor care răsună ca o trâmbiță; cuvântul ar putea însemna, de asemenea, că izbucnește ca un tunet. Este ceva extraordinar în ceea ce privește sfidarea pură a creștinismului timpuriu. Atunci când toată prudența ar fi dictat un mod de viață care ar fi scăpat de observație și astfel ar fi evitat pericolul și persecuția, creștinii și-au fulgerat credința. Nu le-a fost niciodată rușine să arate cine erau și pe cine căutau să slujească.
În 1 Tesaloniceni 1:9-10 sunt folosite două cuvinte care sunt caracteristice vieții creștine. Tesalonicenii Îl slujeau pe Dumnezeu și așteptau venirea lui Hristos. Creștinul este chemat să slujească în lume și să aștepte gloria. Slujirea loială și așteptarea răbdătoare au fost preludiile necesare pentru gloria cerului.
-Barclay’s Daily Study Bible (NT)
.