Primii aniEdit
Născută la Florența la 14 februarie 1545, Lucrezia a fost al cincilea copil și a treia fiică a lui Cosimo I de’ Medici, Duce de Florența (și din 1569 Mare Duce de Toscana), și a lui Eleanor de Toledo. Bunicii ei paterni au fost celebrul Condottiere Giovanni delle Bande Nere și Maria Salviati (nepoata lui Lorenzo Magnificul). Bunicii ei materni au fost Pedro Álvarez de Toledo, vicerege de Napoli, și Maria Osorio, a doua marchiză de Villafranca del Bierzo. Lucrezia a fost numită în onoarea străbunicii sale Lucrezia de’ Medici (1470-1553) (mama Mariei Salviati).
Ca toți copiii cuplului ducal, Lucrezia a primit o educație bună și a fost crescută în strictă conformitate cu ceremonialul curții spaniole, la care mama sa a aderat. Fetele din această familie nu puteau părăsi camerele lor fără permisiune, unde doar o duamnă putea fi cu ele. Pe lângă tată și frați, în ele erau admiși și confrați în vârstă.
CăsătorieEdit
Din copilărie, părinții ei căutau pentru fiicele lor niște candidați demni de căsătorie. În perioada 1549-1550, s-a plănuit căsătoria Lucreției cu Don Pedro de Aragona y Cardona, al treilea Duce de Montalto. În 1552 a fost logodită cu Fabio Dal Monte, nepotul Papei Iulius al III-lea, dar logodna a fost anulată după moartea papei în 1555. În 1557, ca semn de reconciliere între Ercole al II-lea d’Este, Duce de Ferrara (care avea o poziție pro-franceză) și regele Filip al II-lea al Spaniei, s-a decis ca Alfonso d’Este, Prinț moștenitor de Ferrara, să se căsătorească cu Maria de’ Medici, fiica cea mare a lui Cosimo I, un aliat al Spaniei. Cu toate acestea, Maria a murit la scurt timp după aceea, iar Lucrezia i-a luat locul.
Căsătoria dintre un prinț din Casa de Este și o prințesă din Casa de Medici a fost combătută de un partid pro-francez de la curtea mirelui. Margareta și Elisabeta, sora și, respectiv, fiica regelui Henric al II-lea al Franței, au fost oferite curții din Ferrarese ca soție a prințului moștenitor. Printre ambasadorii sosiți la Florența de la Ferrara, care nu o văzuseră încă pe Lucreția, s-au răspândit în mod deliberat zvonuri despre aspectul ei urât și sănătatea precară. Cu toate acestea, la 13 aprilie 1558 a fost semnat un contract de căsătorie la Pisa, conform căruia pentru mireasă s-a oferit o zestre de 200.000 de scudi de aur. La 11 mai, Alessandro Fiaschi, reprezentantul din Ferrara, i-a prezentat un inel Lucreziei ca semn al logodnei. Apoi, ambasadorii au văzut-o pentru prima dată și au fost încântați de înfățișarea prințesei. Ea le-a părut o fată bine educată și virtuoasă.
Alfonso d’Este a intrat solemn în Florența la 18 mai 1558. La 3 iulie, el și Lucrezia s-au căsătorit în capela din Palazzo Pitti (sau, conform unei alte versiuni, în Bazilica Santa Maria Novella), de către episcopul de Cortona, Giovan Battista di Simone Ricasoli. La cererea soacrei sale, Prințul moștenitor de Ferrara a fost de acord să amâne noaptea nunții până în momentul în care soția sa va ajunge la maturitate sexuală. Conform unui acord verbal între el și socrul său, la care au ajuns la încheierea contractului de căsătorie, la trei zile după nuntă, Alfonso a părăsit Florența. S-a dus la curtea franceză de la Paris, care a promis să achite o datorie suverană de 300.000 de ducați către Ducatul de Ferrara. Lucrezia, în ciuda invitației socrului său de a se muta la Ferrara, la cererea mamei sale a rămas la Florența, pentru a aștepta ca soțul ei să vină după ea.
Împreună cu sora sa Isabella, noua prințesă moștenitoare de Ferrara continuă să trăiască în camerele de la Palazzo Pitti, izolată de restul lumii. Lucrezia era profund îndrăgostită de soțul ei; cu toate acestea, el era indiferent față de ea. Numeroasele ei scrisori către el rămâneau adesea fără răspuns. În timp ce îl aștepta pe Alfonso, ea practic nu mânca nimic și vorbea puțin, iar în fiecare zi se ruga pentru el mult timp la slujba de dimineață. Prințesa moștenitoare își dorea cu disperare să părăsească grija maternă și să înceapă o viață independentă. După ceva timp, ducele Cosimo I și-a exprimat nemulțumirea față de ginerele său că întârzie să se întoarcă după soția sa. Abia după moartea Ducelui Ercole al II-lea, la 3 octombrie 1559, când Alfonso a devenit Duce de Ferrara, Modena și Reggio sub numele de Alfonso al II-lea, iar soția sa a devenit, în consecință, Ducesă consort, a părăsit Franța și a luat-o la el. La 17 februarie 1560, Lucreția a intrat solemn în Ferrara.
Circumstanțele morțiiEdit
În Ferrara, ducesa, deja bolnavă, și-a petrecut aproape tot timpul în camerele sale. La mai puțin de un an de la sosirea sa, la 21 aprilie 1561, a murit după ce a fost timp de aproximativ o lună cu febră, pierdere severă în greutate, tuse constantă și un nas care sângera permanent. Potrivit doctorului Andrea Pascvali, trimis de tatăl ducesei de la Florența, pe toată durata bolii Lucreziei, soțul ei a fost în permanență interesat de starea ei de sănătate. O autopsie efectuată de același medic a arătat că ducesa a murit de „febră putredă”; istoricii moderni cred că moartea ei a fost cauzată de tuberculoză pulmonară. În ciuda acestui fapt, după moartea ei, au existat zvonuri că ar fi fost otrăvită.
Lucrezia a fost înmormântată în Mănăstirea Corpus Domini, necropola ancestrală a Casei de Este din Ferrara. Căsătoria ei cu Alfonso al II-lea nu a avut copii, iar ducele văduv s-a mai căsătorit de două ori: în 1565 cu arhiducesa Barbara de Austria și în 1579 cu Margherita Gonzaga. În ambele căsătorii nu a avut copii. Odată cu moartea lui Alfonso al II-lea, Ducatul de Ferrara a devenit parte a Statelor Papale, iar Ducatele de Modena și Reggio au trecut la nepotul său Cesare d’Este, un descendent al familiei d’Este pe linie nelegitimă.
.