După tipar, următoarea influență semnificativă asupra interpretării muzicale a fost apariția treptată a publicului, deoarece relația dintre participanții la experiența muzicală – între interpret și ascultător – a devenit polarizată. Prima dovadă a acestei schimbări a fost apariția virtuozului vocal profesionist în jurul ultimului sfert al secolului al XVI-lea, iar această evoluție a avut în curând o influență profundă asupra stilului muzical. Compozitori-cântăreți italieni, cum ar fi Giulio Caccini și Jacopo Peri, au reacționat rapid la dorința publicului lor de a avea o vocalitate mai expresivă și mai pasională, iar muzica pe care au scris-o pentru ei înșiși a fost în cele din urmă imitată și rafinată de alți compozitori, cum ar fi italianul Claudio Monteverdi, ale cărui nouă cărți succesive de madrigale documentează schimbările de stil de la muzica compusă pentru patru până la șase voci, în esență egale, la muzica în care interesul se afla în primul rând la extremele texturii. Suportul tehnic pentru acest nou stil monodic a fost basso continuo, sau basul aprofundat, interpretat de unul sau mai multe instrumente soliste polifonice care „realizau” un „bas figurat”: adică improvizau acorduri deasupra unei singure linii muzicale prevăzute cu numere și alte simboluri pentru a indica celelalte note ale acordurilor. În secolul al XVII-lea se folosea o mare varietate de instrumente de continuo, inclusiv lăuta, teorba, harpa, clavecinul și orga. În secolul al XVIII-lea, practica era mai standardizată: linia de bas era realizată pe un instrument cu claviatură și întărită de un instrument de bas monofonic, cum ar fi lăuta, viola da gamba, violoncelul sau fagotul. Cântărețul de continuo nu numai că completa armonia, dar putea, de asemenea, să controleze ritmul și tempo-ul pentru a se potrivi condițiilor particulare ale unei interpretări.
Dezvoltarea monodiei a fost în sine o precondiție necesară pentru cea mai scumpă dintre toate instituțiile de interpretare, opera. Începută la Florența chiar la sfârșitul secolului al XVI-lea, opera s-a răspândit curând în toată Italia: prin Roma, unde natura sa inițial pastorală s-a maturizat într-un spectacol în toată regula, până la Veneția, unde primul teatru de operă public a fost deschis în 1637. Acolo, deși publicul era încă aristocratic, opera depindea mai degrabă de vânzarea biletelor de intrare decât de patronajul regal, iar performanța muzicală a început să găsească o metodă cu totul nouă de susținere economică.
În domeniul muzicii pur instrumentale, noua economie a performanței a apărut mai lent, dar au existat multe alte evoluții noi. De departe, cel mai popular instrument renascentist fusese versatilul lăutar; acesta servea la toate nivelurile, de la fiica negustorului care învăța cea mai simplă melodie de dans până la virtuoz. În secolul al XVII-lea, lăuta a început să cedeze locul instrumentelor cu claviatură, dar muzica intimă a claveciniștilor francezi (claveciniști) era încă o consecință clară a stilului prețios și evanescent de interpretare al lăutarului Denis Gaultier din secolul al XVII-lea. Mai târziu, ornamentația claviaturii a început să fie codificată în tabele de simboluri de agrement publicate odată cu fiecare nouă colecție de muzică. În Italia, compozitorii încercau, de asemenea, să ofere interpreților indicații mai explicite. Sistemele contemporane de digitație la claviatură, care foloseau degetul mare mult mai puțin decât cele moderne, serveau, de asemenea, preferințele contemporane pentru subtilitate și inegalitatea ritmului. Pe măsură ce secolul avansa și stilurile naționale se distanțau tot mai mult, a apărut o tradiție specific franceză de inégalité: interpretarea inegală a anumitor note scrise în mod egal, cu valori alternativ mai lungi și mai scurte.
O evoluție franceză mai durabilă a fost primul exemplu de muzică instrumentală interpretată în mod constant de mai mult de un interpret la o parte. În 1656, Jean-Baptiste Lully a făcut ca orchestra sa, Petits Violons („Micile viori”), să abandoneze vechea tradiție a înfrumusețării libere și i-a antrenat într-o precizie disciplinată și punctată ritmic, care a fost imitată pe scară largă. În același timp, vioara și familia sa, datorită strălucirii pasionale și versatilității lor, au înlocuit viori ca instrumente de ansamblu standard – în special rapid în Italia, unde interpretarea era mai puțin sofisticată, mai puțin manierată și mai puțin reținută decât în Franța.
În secolul al XVIII-lea, stilurile naționale de interpretare au avut din nou tendința de a fuziona, cu excepția operei. Opera franceză, care atinsese prima sa apogeu sub conducerea lui Lully și care îl număra printre interpreții săi vedetă pe însuși Ludovic al XIV-lea, a continuat să pună accentul pe balet și pe o declamație corectă mai mult decât pe vocalismul pur. În alte domenii, tendința era de standardizare și codificare. Locul înfrumusețării și variației improvizate a fost și mai mult circumscris, limitat în general la locuri recunoscute, cum ar fi secțiunile repetate în formele binare și da capo, mișcările lente din sonate și concerte și cadențele. Tutoriatul instrumental de către interpreți celebri a fost important și răspândit.
Fondamentul concertelor publice a crescut, iar orchestrele din întreaga Europă au urmat modelul stabilit de celebrul ansamblu întreținut de electorul Palatin de la Mannheim, cu dimensiunea sa standard (aproximativ 25) și noul stil de interpretare cu efecte dinamice dramatice și dispozitive orchestrale (de exemplu, crescendos, tremolo, pauze mari). Compozitorii din Mannheim au grăbit, de asemenea, declinul basului temeinic improvizat prin scrierea unor părți de umplutură armonică pentru viole; dirijarea de la claviatură a rămas totuși o practică standard până în secolul al XIX-lea. Între timp, speculațiile antreprenoriale suplineau în cele din urmă patronajul aristocratic ca bază economică pentru activitatea concertistică. Joseph Haydn, care își petrecuse deja o carieră completă în Austria, în slujba Casei de Esterházy, a început în 1791 o alta și mai profitabilă în asociere cu managerul de concerte Johann Peter Salomon – dirijând simfoniile sale londoneze de la pian.
.